Dedic această postare prietenei mele D., managerul care a formulat prima dată ideea.

Văzut din afară şi de departe, managementul este un exerciţiu al puterii şi orgoliului. Este poziţia  în care se iau decizii, se administreaza resurse, se dispune de viaţa profesională a unei colectivităţi. Cei care nu au fost niciodată în această poziţie se gândesc: „Ce bine este să fii manager/şef! Dispui de timpul tău, ai asistenţi care te ajută, îţi alegi partea interesantă a sarcinilor, ai prestigiu şi ai şi bani mai mulţi.” Însă, cel mai adesea, realitatea funcţiei este alta. Centrul de greutate nu cade pe elementele de mai sus (chiar dacă ele există) pentru că managementul înseamnă în primul rând lucrul cu oamenii. Asta înseamnă: gestionarea continuă a autorităţii, la nivel simbolic; negocierea permanentă cu angajaţii în ceea ce priveşte calitatea sarcinilor; feed-back-ul şi motivarea acestora (dificile dacă ne gândim ce diferenţe mari de personalitate există de la individ la individ); comunicarea continuă, cu rolul de a construi şi menţine grupul compus din oameni cu perspective, obiective personale şi atitudini diverse. Nu în ultimul rând, managementul înseamnă să „se tragă linie” în privinţa realizării obiectivelor grupului.

Cu alte cuvinte, managementul este un exerciţiu al umilinţei. Este poziţia în care depinzi de oameni, în care trebuie să îi pui la lucru (şi nu reuşeşti întotdeauna) sau să îi faci să livreze sarcinile la timp (iar termenele sunt percepute relativ), sau să realizeze sarcinile la un nivel mai bun (şi ei uneori nu vor, pentru că standardele care pentru manager par de la sine înţelese, pentru ei nu au nici o utilitate) sau să îi ajuţi să se perfecţioneze (iar ei uneori nu au acest obiectiv personal).

Mă întrebam mai demult dacă există o diferenţă în această privinţă între line/middle manageri şi top manageri. Aparent, cei care se află la mijloc sunt cei care suferă mai mult. Ei nici nu lucrează direct cu oamenii, pe sarcini mai reduse ca anvergură (precum cei de la bază) şi nu au o viziune de ansamblu şi acces mai mare la resurse, precum managerii generali. Însă, şi cei aflaţi în vârful piramidei au un alt tip de presiuni: ei gestionează misiunea organizaţiei, de fapt chiar supravieţuirea ei (în vremurile pline de surprize pe care le trăim). În al doilea rând, şi ei au „de dat seamă” în faţa unor instituţii supraordonate, iar rolul de interfaţă între organizaţie şi lume nu este deloc uşor.

Revenind la rolurile cele mai familiare, în care ne putem găsi adesea, cele de line sau middle manageri, poate Intelligent Communication ca experiment a redat cel mai bine situaţia. Studenţii care în prima fază au concurat pentru rolurile coordonatorilor de departament au semnalat în unanimitate problema responsabilităţii manageriale şi greutăţile lor în lucrul cu oamenii: unii colegi nu veneau la întâlniri, alţii erau indiferenţi, alţii ar fi vrut să fie în echipă doar cu numele, alţii nu se oboseau să citească materiale, alţii nu îşi realizau sarcina la timp…(dar „managerul general” şi-a jucat rolul şi a cerut sarcinile la termen şi în condiţiile prevăzute 🙂 ). Bravo, le-am spus. Bine aţi venit în organizaţii…

Anunțuri