(Nu am avut niciodată timp pentru jocuri, astfel încât impresiile mele despre Second Life sunt foarte „proaspete”. )

Avatarul ca identitate  „dublă” înseamnă apogeul alienării. Începutul este dat de multiplicarea identităţilor din spaţiul virtual, la început prin identitate parţială, apoi prin identitate multiplă. Avatarul este însă mai mult. Este o dublură simbolică şi controlată, o proiecţie care „trăieşte” în paralel cu individul – iar statusurile paralele sunt înşelătoare, la un moment dat pot confisca identitatea care le-a generat.

Avatarele (şi existenţa în lumi virtuale paralele în general) sunt alimentate de nevoi afective omniprezente ale individului: nevoia de a controla parametrii externi şi interni ai existenţei, nevoia de a determina şi proiecta cadrul şi cursul existenţei, nevoia de a corecta atât prezentul cât şi trecutul, nevoia de a extinde identitatea prin proprietate. Cu alte cuvinte, nevoia de a nu mai depinde de Dumnezeu: totul este o proiecţie şi totul poate fi creat de către om. Fără să mergem mai departe cu analiza, ne dăm seama că nu este bine…

Anunțuri