Unele secvenţe care revin des în viaţa cotidiană în ultima vreme m-au făcut să mă gândesc la sursele de perturbare sau blocare a comunicării. Unele dintre ele mă descurajează atât de mult să mai comunic, încât mă gândesc uneori că ne închidem singuri în propria lume cu pereţi invizibili, fără şansa de a ieşi vreodată. Mă gândesc, de exemplu, la interpretare. Niciodată conţinutul comunicării nu este receptat ca atare. Dincolo de descifrarea sensului intervine câmpul de experienţă al destinatarului (modelul lui Schramm 🙂 ) care îl face să adauge sau să atribuie mesajului conotaţii adiacente.  Alte două mecanisme care funcţionează (şi funcţionează în sens opus unul altuia) este cel al încadrării şi autodezvăluirii. Adică, adesea primele impresii au un rol covârşitor în crearea imaginii personale şi duc la proiectarea unui tablou „ideal” despre persoana respectivă (în care lacunele sunt completate din imaginaţie). Apoi, autodezvăluirea  vine să corecteze lacunele cu o altă culoare 😦 şi dintr-o dată apare disonanţa cognitivă şi blocajul…În fine, mai este limbajul corporal şi comunicarea nonverbală, care diferă foarte mult atât de la cultură la cultură cât şi de la om la om (în funcţie de educaţia primită în familie şi de tiparul social acceptat).

În spaţiul virtual, primele două probleme se intensifică, din câte îmi dau seama, pe fondul lipsei comunicării nonverbale (pe de o parte) şi a informaţiei parţiale („lacunele” sunt mai mari decât în cazul cunoaşterii directe). Acestea fiind spuse, poate m-aş simţi mai bine într-o peşteră de munte…

Anunțuri