Citesc Inteligenţa emoţională de D. Goleman (Curtea Veche, 2008) şi mă interesează în primul rând implicaţiile noţiunii asupra organizaţiilor. Viaţa organizaţională demonstrează nenumărate exemple în care IQ-ul indivizilor nu este relevant – pentru că, aşa cum demonstrează şi autorul, viaţa în organizaţii/societate este viaţa alături de oameni, viaţa în care comunicarea, empatia, capacitatea de a coopera şi depăşi conflictele reprezintă abilităţi cheie. Toate aceste abilităţi sunt din sfera inteligenţei emoţionale. Un citat sugestiv afirmă că „Directorii generali sunt angajaţi pentru intelectul şi experienţa lor în afaceri şi sunt concediaţi din cauza lipsei de inteligenţă emoţională. „(p.14) Cu alte cuvinte, fundamentele IE (conştiinţa de sine, autocontrolul, conştiinţa socială şi capacitatea de administrare a relaţiilor) se traduc prin succes în carieră. 

O distincţie interesantă se face între inteligenţa şi competenţa emoţională: prima se referă la potenţialul acumulat din sfera amintită, în timp ce a doua arată cât din acest potenţial se manifestă la nivel practic. Cu alte cuvinte, există angajaţi care sunt empatici şi totuşi nu se descurcă cu clienţii; există elevi care au vedere în spaţiu şi totuşi nu pot să ajungă arhitecţi ş.a.

Iar altă idee care mi-a plăcut se referă la necesitatea de a proiecta modele educaţionale pentru dezvoltarea IE (cele actuale se referă mai mult la dezvoltarea IQ) – ceea ce ar duce (continui eu) la dezvoltarea calităţii climatului vieţii în grupuri şi în societate. Ar fi bine ca pe viitor IE să fie dezvoltată la o scară atât de largă încât nici măcar să nu mai fie conceptualizată, aşa cum crede autorul (numai că este o concluzie mult prea optimistă, cred eu…oamenii şi-au complicat dintotdeauna viaţa, cu intenţie şi bună ştiinţă).

 

Anunțuri