Trecu o bună bucată de vreme. Cei doi papagali ajunseseră la o armonie călduţă. Nu mai era nici pasiunea de la început, care îi mânase în aceeaşi colivie, nici certurile pe administrarea resurselor. Ci aşa, o rutină subînţeleasă…Însă, soarta îi pândea fără ca ei să îşi dea seama.  Într-o duminică, aproape fără nici un semn de suferinţă, unul dintre papagali se prăbuşi de pe bara pe care stătea de obicei şi muri aproape instantaneu. Celălalt fu mutat în grabă în colivia cea veche, până când se cercetară cauzele decesului şi se făcură aranjamentele de înmormântare…în grădină, într-o gropiţă acoperită cu pământ proaspăt de flori. Spre uimirea stăpânei, papagalul rămas nu se arătă prea şocat de tragedia care se întâmplase lângă el. După nici o zi începu să vorbească printre zăbrele cu cel care rămăsese (cel cu defect la un picior şi cu astm, căruia nimeni nu îi dăduse şanse la viaţă lungă). Trecu o săptămână, timp în care papagalii păreau că se împrieteniseră suficient. Erau şi de sexe diferite, era logic să devină o pereche…un prieten aflat în vizită pledă călduros pentru o căsătorie mai rapidă. Însă nici nu se mutară bine, şi începură să se certe…mai rău decât perechea dinainte. Certurile porneau tot de la resurse (seminţe, apă, oglindă, leagăn).  Papagalul  cu astm începea primul să se certe pe un ton enervant, celălalt era mai tăcut dar agresiv fizic, doar cât să îşi atingă scopul şi să fie lăsat în pace…şi din păcate, nu păreau să aibă nici o atracţie unul faţă de celălalt. Enervată, stăpâna schimbă poziţia barelor de sprijin (din egale, le puse asimetric, astfel încât nimeni nu mai avea control asupra râvnitei oglinzi cu clopoţel) însă disputa se transformă în luptă pentru poziţia strategică: bara superioară, care dădea acces la leagăn şi la seminţe…noroc că deocamdată nu îşi puneau viaţa în pericol, păreau mai mult să se pândească unul pe altul.

Ce este de făcut? Nici măcar menajul consensual nu este bun în acest caz…

Anunțuri