Marţi, 20 ianuarie 2009

Programul de azi începe şi mai devreme decât cel de ieri (4,30). Plec la aeroport fără să ştie nimeni că am plecat, cu un Fly Taxi. Şoferul, vorbăreţ şi amabil, mă asigură că a doua zi la întoarcere voi găsi taxiuri, doar spre miezul nopţii este criză (când vin avioanele mari din America). Bun…trec prin filtrele obositoare de la Otopeni (control şi la cizme – ca nu cumva să avem cuţite ascunse?) şi ajung la avion – mic şi strălucitor, simpatic ca o jucărie. Are doar 80 de locuri, este ca un autobuz cu formă de pasăre. Cu atât mai bine – decolarea pare mai uşoară. Se întrevede, nu pentru multe minute, un superb răsărit de soare sub geana nopţii negre, văzut oblic din goana avionului care urcă  rapid spre nori. Remarc diferenţa dintre o companie solidă (Lufthansa) şi altele, din profesionalismul stewardeselor  şi din gesturile de amabilitate faţă de pasageri (informaţiile cu privire la starea vremii şi la bunul mers al avionului). Peste două ore, avionul începe să coboare şi privesc pe hublou, curioasă să simt amprenta Germaniei, o ţară pe care nu am văzut-o încă….suntem deasupra culoarului Rin-Main, zona cea mai puternic industrializată din ţară, cum mă informează un tovarăş de drum. Se cunoaşte, privind de sus, că solul este bogat în cărbune şi relieful este muntos. În fine, aterizarea este elegantă şi ieşim pe aeroportul uriaş din Dusseldorf.  După o oră de aşteptare, taxiul angajat de gazdele noastre ne ridică şi ne duce, împreună cu cei doi cercetători din Norvegia cu care de-abia am făcut cunoştinţă, spre „locul faptei”, orăşelul Juelich.  Vremea este calmă, un frig obişnuit, ca pe la noi. Autostrada fără cusur şi vitezele maşinilor, ca şi satele ordonate matematic pe lângă care trecem, ne aduc aminte în ce ţară suntem. Centralele eoliene destul de dese ne aduc şi ele aminte că avionul de astăzi ne-a dus puţin şi peste timp.

Forschungszentrum este un „stat în stat”, un centru care este obiectiv strategic, complet izolat de orice locaţie şi înconjurat de garduri şi agenţi de pază. Probabil se fac cercetări importante aici…însă noi am venit cu o misiune inofensivă, un proiect de scurtă durată pe tema încălzirii globale.

Pe parcursul întâlnirii mă impresionează dotările centrului şi atmosfera de concentrare a celor care îl populează, mici sau mari. Seamănă, prin izolare şi obiective, cu un Măgurele românesc dar de pe o altă planetă…risipă de spaţiu, exces de civilizaţie. Când plecăm la prânz, toată lumea lasă cu nepăsare genţile şi laptopurile în sala deschisă…ghicesc, după atmosferă (tovarăşul meu de echipă este neliniştit) că nu o să ne dispară nimic. Nu suntem în România…

Pentru lunch mergem la cantina institutului…un fel de Grozăveşti care ar fi sărit peste o jumătate de secol. Mâncăruri  interesante, diversificate, delicios preparate…un fast food cu preţuri minime, dar care nu are nimic în comun cu locurile triste şi cu igienă precară, cum sunt cantinele studenţeşti din amintirea mea.

Întâlnirea se termină la ora 18,00…ajungem destul de repede, cu alte taxiuri, la hotelul din centrul orăşelului. Are un singur etaj şi este foarte intim. De fapt, toate străduţele înguste şi pietruite degajă intimitate, dar este una plăcută, pentru că se asociază cu ordinea şi spiritul practic. În drum spre restaurantul unde s-a organizat o cină pentru „unitatea grupului” (bănuiesc) sunt surprinsă de pustietatea din orăşel: nu este decât ora 20,00 dar nu pare locuit. În fine…restaurantul italian, cu  multe amănunte care fac climatul plăcut: decor sugestiv, servire mult mai rapidă decât pe la noi. Chelnerii joacă rolul unor italieni ca şi cum ar fi într-o simulare – îngroaşă  consoanele, fac glume şi mişcări demonstrative când aduc mâncărurile. Toată lumea din grup este în vervă şi seara se prelungeşte până spre miezul nopţii.  Noroc că până la hotel sunt doar două străzi…a fost o zi obositoare, dar a meritat.

Anunțuri