Miercuri, 21 ianuarie 2009

Este deja dimineaţa: ora 7,00. Mama mea mă trezeşte din somn cu obişnuitele îngrijorări imaginare. Rămasă fără somn, nu am nici o ocupaţie (cum hotelul părea ca o pensiune, nu m-am gândit că are Internet wireless – prejudecăţi de client de România). De la fereastră arunc o privire spre încântătorul centru al orăşelului (o miniatură) şi rămân fără grai. Este ca un stup de albine: oameni de toate vârstele pe biciclete (spre serviciu, probabil) şi grupuri ordonate de elevi, cu rucsacurile în spate, merg spre şcoală. Maşinile fulgeră spre ieşirea la autostradă, iar autobuzele trec cu o regularitate de ceasornic. Ce diferenţă, ce imensă diferenţă: mai întâi că oamenii aceştia muncesc din greu dacă seara nu se mai văd deloc…în al doilea rând, câtă disciplină, pretutindeni…cum să nu fie ţara asta ceea ce este?

Achitarea camerei şi la taxiul-microbuz, cu bagajele făcute: de la întâlnire vom pleca direct la aeroport. Uit că trebuie să aşteptăm şi pe domnul Sava, colegul meu de echipă, şi-i spun şoferului că poate să plece… Olandezii îşi amintesc ei şi îmi fac cu ochiul. Le spun să nu mă spună 🙂 şi ei râd cu toţii de faza asta matinală.

Din nou, la întâlnire. Fazele programate pentru astăzi se epuizează repede, dar a mai rămas ceva important de ieri nediscutat. Nimeni nu pare însă să fie îngrijorat de asta, intenţionează să discute la următoarea întâlnire, în aprilie. O caracteristică a vesticilor este că par să aibă tot timpul din lume…Totuşi! În pauză, o atac frontal pe autoarea proiectului şi îi expun motivele pentru care subiectul nu trebuie amânat. Cade de acord la argumentele mele solide şi imediat după pauză ridică problema. Ceilalţi găsesc o formulă intermediară astfel încât subiectul să nu se amâne până în aprilie şi ajungem mai repede la lunch…

Lunch-ul, la fel ca ieri, dar alte feluri…încerc să îmi iau revanşa după ce am comandat aseară la restaurant (şi nu mi-a plăcut)  şi îmi iau două salate mici şi un fel de spaghete cu legume la wok.  La masă se discută ultimele noutăţi, orarul următoarelor întâlniri: aprilie, Bucureşti (aceasta este un cadou pe care ni-l face domnul Sava); august, Trondheim, Norvegia; decembrie, Salonic, Grecia. (Simpatice destinaţii! cel puţin Bucureştiul părea de-a dreptul exotic şi tentant pentru ceilalţi din reţea: sper să nu fie dezamăgiţi).

Imediat după lunch, olandezii şi cercetătoarea din Grecia  îşi iau rămas bun şi se retrag, iau trenul de la gara Dusseldorf… Norvegia şi România mai au de aşteptat până la 14,30 când vine taxiul pentru aeroport, iar Germania ne ţine de urât. Pe nesimţite, discuţia tot spre proiect se îndreaptă. M-am plictisit deja de întors aspectele cercetării pe toate feţele, dar norvegienii se pare că au mai mare rezistenţă la discuţia de detaliu. Mă impresionează seriozitatea cu care lansează probleme şi din când în când notează câte o idee.

În fine, soseşte timpul despărţirii de Forschungszentrum. Ne luăm la revedere de la gazde şi din nou, drumul lung spre aeroport. De data aceasta sunt mai atentă la „satele” care se înşiră în stânga autostrăzii, la o oarecare distanţă (rurale dar totuşi urbane) . Până şi  relieful este regulat, ca şi cum ar fi fost proiectat tot de arhitecţii care au desenat aşezările omeneşti după un tipar uniform…

La aeroport, un filtru ceva mai puţin sever decât la venire, şi două ore de aşteptare, într-o atmosferă lejeră. Magazinele se întind pe kilometri, dar nu mă interesează. Scot laptopul şi scriu câte ceva la comunicarea ştiinţifică ce trebuie să fie gata până duminică. (Din vreme în vreme, mă uit cu invidie pe deasupra la cei care beau cafele şi discută în cafeneaua vecină…când, oare, o sa fiu la fel de relaxată ca şi ei?…)

În fine, secvenţa de la venire se repetă aproape la indigo: avionul mic, de jucărie, decolarea elegantă, drumul, cu turbulenţe (m-am obişnuit deja 🙂 ) aterizarea (lungă şi anevoioasă, de această dată). Suntem iar în România:  another day in paradise

Anunțuri