Unul dintre mentorii mei mi-a dat acum câtva timp o temă de reflecţie: viaţa organizaţiilor, creşterea şi declinul lor. Sugestia s-a potrivit cu ce am mai scris până acum, pentru că am mai folosit metafora biologică (a fost folosită şi în Organizaţia inteligentă, şi în Relaţiile publice ca terapie organizaţională şi socială, când s-a vorbit despre sănătatea organizaţiilor). Însă îmi dau seama că, deşi metafora biologică pare la îndemână şi tentează pe mulţi, este un tip de abordare prin care se alunecă uşor în derizoriu. Îmi amintesc acum despre o conferinţă pe această temă la care am participat acum un an şi jumătate. S-a vorbit acolo despre nenumărate lucruri şi s-au adus în discuţie „N” aspecte, responsabilitate, moralitate, energii şi spiritualitate (!) numai despre o metodă serioasă de a determina criteriile şi nivelul de sănătate organizaţională, nu. Am plecat de acolo cu un gust amar, şi cu gândul că relativismul românesc şi lipsa unor filtre eficiente pentru selecţie nu vor face niciodată loc calităţii în cercetarea academică din România.

Revenind la tinereţea organizaţională: ca şi la oameni, tinereţea nu este o stare de fapt ci o stare interioară. O stare de spirit. Şi, cum este vorba de mecanisme mult mai permeabile la uzură, despre climate sensibile şi despre grupuri de oameni ale căror compoziţie şi caracteristici nu rămân niciodată constante, este cu atât mai greu să se atingă/menţină această stare în mod programat. Vedem adesea organizaţii care par „tinere” conform datelor dar sunt în vârstă de fapt, pentru că au replicat modul patologic de organizare al unor instituţii/organizaţii. La fel, este o prejudecată să credem că organizaţiile din sectorul privat sunt sau se pot menţine o perioadă mai lungă „tinere” comparativ cu sectorul public. Aşadar, tinereţea este o stare rară şi nu se pot da reţete clare despre crearea şi menţinerea ei la o organizaţie…

Anunțuri