Şi trecură lunile…Diviziunea muncii operase în favoarea fratelui mai mare, pentru că, în cursul tratamentelor care urmară cu intermitenţă (se găsise un nou doctor care accepta să consulte la domiciliu, însă era foarte ocupat şi ajungea rar) nu ajunsese la o funcţionare satisfăcătoare. Se pare că viruşii misterioşi oricum îşi făceau de cap prin organismul lui slăbit, aşa că fratele mai mic lucră aproape nonstop ca să acopere programul. (Era mult mai flexibil, se plia pe orice sarcină, dar stresul îl afectă destul de repede: într-o noapte leşină şi căzu într-o comă trecătoare, spre îngrijorarea tuturor celor din casă.) În fine, când doctorul hotărî că mai bine s-ar căuta o altă soluţie, ea se dovedi din nou avantajoasă pentru calculatorul mai în vârstă. Cei doi fraţi electronici primiră sub acoperişul lor încă un văr, slab ca un ţipar dar foarte rasat, care se ocupa numai cu arta plastică (avea dezvoltate numai abilităţile vizuale şi o memorie deosebită). Acesta, uşor infatuat, intră imediat în atribuţii şi se dovedi prea ocupat cu sarcinile lui specifice ca să îi bage în seamă pe ceilalţi. Astfel încât fratele mai mare, oarecum descumpănit că ceilalţi lucrau  şi el era în repaus, îşi băgă dosarul de pensionare pe caz de boală. „Oare nu se putea să i se facă o nouă devirusare – cine ştie, poate avea succes – şi să reintre în stare de normalitate, chiar dacă ar fi lucrat doar în regim de colaborare, cu program redus?” întrebă prietena lor pe un doctor amator. Se obţinură numai promisiuni. Puţini înţelegeau de ce ar avea ea nevoie de un calculator de rezervă. Şi mai puţini înţelegeau argumente sentimentale, de genul „nu pot să îmi părăsesc prietenul, chiar dacă a împlinit trei ani şi este prea bătrân…” Aşadar, la pensie! Şi vârsta a treia poate oferi surprize plăcute…

Anunțuri