(Citez din cartea Dorinei Guţu, un titlu care mi-a plăcut şi mi-a revenit azi în memorie.)

Azi a fost una dintre zilele, nu prea multe în ultima vreme, în care am regretat lipsa platformei ca interfaţă pentru interacţiunea cu studenţii. Vreau să spun că (brusc) în jurul orei 11,00 a.m. m-am trezit cu o pană de curent la ce este mai important la un profesor: vocea. La început am sperat că este o defecţiune trecătoare, pe care sistemul meu imunitar o va repara urgent (doar ştia că aveam cursuri!). Dar nu, era o sincopă serioasă. În plus, nici nu eram în faţa unui calculator ca să pot anunţa studenţii pe forum. Ce era de făcut? Să merg şi să scriu pe tablă, în loc să vorbesc?  Să scot materialele la imprimantă şi să le distribui? Să le aplic instrumente psihosociologice? Acestea trebuie şi interpretate, iar pentru asta trebuie voce. Pentru o clipă, am regretat că nu ştiu limbajul semnelor (dar oricum, nu îl ştiau nici ei…) Dar de ce nu îi pui şi pe ei să vorbească? mă întreabă cineva amator de experimente. Pentru că şi ce spun studenţii trebuie plasat într-un context şi adesea interpretat, vine răspunsul. (Ah, ce bine-i în online! m-am gândit cu năduf. Acolo nu ai nevoie decât de conexiunile neuronale şi de capacitatea de a tasta. Mult mai puţin decât în offline…) Noroc că după ce am eliminat toate alternativele, Cătălina s-a arătat dispusă să mă înlocuiască. Soluţia cea mai bună, însă eu am rămas pe gânduri…

Anunțuri