Revin cu tipurile de personalitate descrise de Leonhard. Acum, recitind cartea în diagonală, îmi dau seama ce m-a fascinat la prima lectură: este descrierea procesului de observaţie psihologică, fineţea deducţiilor şi obiectivitatea relatărilor. Chiar dacă, aşa cum se vede, unii dintre termeni nu mai sunt astăzi folosiţi în psihologie, iar clasificarea a împlinit o jumătate de secol, descrierile şi tipurile rămân actuale.

Personalitatea demonstrativă (sau isterică) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu îşi doreşte să îşi amintească, deci de a minţi cu seninătate. Ei refulează (inhibă) tot ce nu corespunde cu proiecţia lor despre sine, astfel încât ajung să performeze un rol cu totul străin de ceea ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjugă cu activitatea în sprijinul modului în care ar dori să se definească, astfel încât pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea rolului pe care îl joacă. Adaptabilitatea excesivă precum şi tendinţa de autocompătimire sunt alte trăsături ale personalităţii de acest tip.

Personalitatea hiperexactă (acum denumirea cunoscută este obsesiv-compulsivă) este reprezentativă pentru  persoanele care doresc ca totul să se desfăşoare după o ordine anume. Ei doresc ca totul să fie previzibil, logic, viaţa să nu aducă surprize. Sunt incapabili de a lua decizii pentru că vor ca cele mai mici amănunte să fie luate în calcul (este metoda acestor indivizi  de a controla anxietatea). Dezvoltă adesea obsesii (exemplu: praful ca „inamic”, firele de păr ca primejdii potenţiale pentru sănătate, microbii ca agenţi patogeni etc.). Meticulozitatea şi ataşamentul faţă de rutină, care în mediul casnic pot deveni o povară, în organizaţii pot fi benefice pe anumite poziţii: hiperexacţii nu agreează schimbarea locului de muncă, deci vor fi angajaţi fideli.

Personalitatea hiperperseverentă  se distinge prin perseverenţa anormală a afectelor. La personalităţile medii, afectele odată declanşate se estompează: la hiperperseverenţi, ele se estompează mult mai încet iar ecoul lor este mai profund.Consecinţele vor fi susceptibilitatea extremă, capacitatea de a se simţi vizat sau jignit extrem de uşor. Ei vor fi definiţi de cei din jur drept „ranchiunoşi”, „oameni care nu iartă şi nu uită”. Hiperperseverenţii sunt dornici de prestigiu personal (prestigiul sau realizările grupului nu înseamnă mare lucru pentru ei, oricum nu sunt personalităţi de grup). Afectele care persistă timp îndelungat pot ajunge să domine gândirea, astfel încât duc la idei fixe obsesive.

Personalitatea nestăpânită se manifestă prin dominarea anormală a comportamentelor de către impulsuri. Aceasta determină o capacitate scăzută de adaptare la situaţiile sociale, o intensificare a conflictelor interpersonale (atunci când apar) şi deci o istorie fluctuantă la locul de muncă. Gândirea lentă şi uşor greoaie, asociată cu vorbirea scăzută, face să nu fie găsiţi des în funcţii înalte sau în poziţie socială bună. Totuşi, chiar dacă dispoziţiile sunt schimbătoare, relaţiile de cuplu tind să fie constante.

Va urma…

 

Anunțuri