Uneori, construirea unei cariere în zilele noastre ajunge să semene cu escaladarea unui munte. Nu numai că e greu şi diferenţele între „stadii” sunt vizibile şi prea accentuate – nu numai la asta mă gândesc când construiesc comparaţia. Ci la faptul că nu se poate sta pe loc. Şederea pe coasta muntelui este atât de incomodă şi lipsită de echilibru stabil, încât angajatul stresat şi obosit este obligat să o ia în sus. Pentru că, dacă stă locului, s-ar putea să alunece în jos pe coasta muntelui…poate chiar într-o prăpastie. Lipsit de linişte şi siguranţă, se tot gândeşte: poate ajung la platoul ăla care se vede câţiva metri mai sus. Dacă ajung acolo, o să mă odihnesc mai mult şi o să mă simt mai bine. Odată ajuns, constată că de fapt nu era un platou. Era tot pe coasta muntelui, cu un relief puţin schimbat dar cu echilibru la fel de instabil. Şi – lucru ciudat – cu cât urcă mai sus, cu atât viteza alpiniştilor care se iau la întrecere care ajunge primul creşte. Şi nu că ar vrea să ajungă el primul, dar – Doamne fereşte – vreun alpinist neatent sau vreo rupere de nori ar putea să îl destabilizeze definitiv. Iar menţinerea, chiar dacă presupune efort şi sacrificiu, înseamnă regresie, din moment ce toată lumea urcă. Este legea evoluţiei…

Anunțuri