În ultima vreme am început să deosebesc destul de mult tipurile de talente, atât la profesorii tineri cât şi la cei trecuţi de tinereţe (spun „profesori” în mod generic: toţi cei care vor să transmită idei şi conţinuturi, să formeze abilităţi şi să specializeze pe altcineva, în cadru instituţional sau nu). Cunoaşterea nu este obligatoriu însoţită de talent pedagogic. Simţul pedagogic presupune capacitatea de transpunere în „starea iniţială”, aceea de neiniţiat, recompunerea unor jaloane care au ghidat formarea proprie (şi îmbunătăţirea acestui traseu, crearea unor „shortcut-uri” care uşurează traseul celor care vin după). Numai că transpunerea nu este numai la nivelul intelectului, ci la nivel psihic în general. Cu alte cuvinte, profesorul trebuie să poată sprijini pe cel care învaţă şi în depăşirea obstacolelor psihologice (lipsa încrederii în capacitatea proprie, stima de sine scăzută, lipsa de interes şi motivaţie, problemele de atenţie). Problema acestor obstacole devine cu atât mai complexă cu cât distanţa generaţională este mai mare: dozarea „ingredientelor” de mai sus se modifică de la o generaţie la alta, astfel încât strategiile de predare trebuie ajustate din mers. Oricum, analiza comportamentală aduce constatări din ce în ce mai greu de soluţionat, de vreme ce clasele sunt din ce în ce mai goale…

Anunțuri