(Fragmente adaptate dintr-un mail din folclorul electronic.)

Pe noi ne-a adus barza şi ne-a aşezat, ca pe nişte coconi, în vatra cuminţeniei şi a aşteptării. Am crescut înfăşaţi ca sărmăluţele, printre gamelele de tablă şi oliţele de la creşă. Eram frumoşi, aveam funde roşii prinse-n creştet şi la guler, şi cămăşuţe bleu apretate şi călcate de mama.

Mai târziu, citeam pe ascuns „Elevul Dima dintr-a şaptea”, iar la vedere „Cireşarii” şi Jules Verne. Ne fluieram să ieşim la joacă: “Îl lăsaţi pe Cutare  afară?”
Jucam „Ţară, ţară , vrem ostaşi” ,”Raţele şi vânătorii”, „Flori, fete sau băieţi”şi „De-a v-aţi ascunselea”. Săream elasticul şi şotronul desenat cu un ciob de cărămida pe asfaltul din faţa blocului. Singurii noştri roboţi erau cei construiţi din pachete de ţigări lipite. La bara de bătut covoare de lângă bloc, fetele făceau „exerciţii la paralele”, imitând-o pe Nadia Comăneci.

Ne smulgeam panglicile din păr, cravatele roşii şi matricolele cusute pe braţul uniformei şi alergam bezmetici prin curtea şcolii. Luam „Pepsi” pe sub mână şi mergeam în fiecare vară în câte o tabără de pionieri. Stăteam la cozi în întuneric şi în frig, pentru zahăr şi ulei pe cartelă, „înaintaşii” care ţin rândul. Dar am reuşit să ne luăm raţia de fericire…

Părinţii noştri lucrau în schimburi, unul venea, altul pleca. Prânzul de duminică era o sărbătoare, pentru că doar atunci ne strângeam cu toţii în jurul mesei. În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, înghiţeam stoici dumicaţii de pâine integrală unsă cu unt sărat, din care săreau broboane de apă. Ne puneam ghiozdanele de carton în spate, bentiţa elastică pe cap şi apoi, ultimul ritual înainte de a ieşi pe uşă, cheia agăţată de gât.

Anunțuri