Nu degeaba sunt îndemnaţi bunii creştini să se ajute unii pe alţii:  practica ajutorului este una din cele mai bune şcoli de dezvoltare interioară.  Cei mai mulţi se gîndesc la şi practică ajutorul material: este prima treaptă . O treaptă mai sus se situează ajutorul sufletesc. Aceasta presupune sfatul bun, o soluţie la o problemă, o informaţie utilă sau o vorbă bună spusă în momente de încercare. Următoarea treaptă este instruirea/formarea/terapia: intervenţia complexă în viaţa şi personalitatea cuiva (evident, dat la cerere…). Prin asta, cum se spune des, studentul/discipolul/pacientul învaţă „să pescuiască” adică să se dezvolte singur începând de la un moment dat (de aceea este atât de important ca meseriile de acest gen să fie făcute din vocaţie). O treaptă mai sus decât acestea este înţelepciunea: capacitatea de a ajuta doar atât cât este nevoie – a nu interveni mai mult,  chiar dacă s-a  creat obişnuinţa de a oferi „scurtături” altora şi chiar dacă se văd foarte clar punctele nevralgice ale situaţiilor în care se zbat. Ajutorul se transformă aici în afecţiune, înţelegere şi prezenţă: există aspecte care pot fi înţelese doar prin suferinţă şi prin confruntare directă cu problemele vieţii.

Greşeli în practica ajutorului: convingerea de a şti ce este mai bine pentru altul; deciziile luate în locul altuia; influenţarea unor decizii luate de altul; crearea dependenţei psihologice; oferirea directă a „produsului” în locul informaţiei „cum se poate găsi produsul”; instituirea ajutorului în mijloc de dominaţie şi control; ajutorul ca „monedă de schimb” pentru orice altceva; promisiunea ajutorului atunci când nu este posibil; „orgoliul ” ajutorului; ajutorul „cu orice preţ”; ajutorul-capcană, cu obligaţia reciprocităţii; neglijarea propriilor nevoi şi centrarea pe nevoile altora.

(Şi aşa mai departe…)

Anunțuri