Adesea contactul cu Oglinzile din jurul nostru este dezamăgitor. Ele nu seamănă deloc cu imaginea pe care o avem despre noi înşine, nici cu cea pe care am vrea să o proiectăm. În multe cazuri o Oglindă face rău pentru că are tendinţa de a se impune sufocând versiunea noastră despre realitate, deşi intenţia afirmată a omului respectiv poate fi pozitivă (mă întorc iar la exemplul cu părinţii care încearcă să controleze copiii cu orice preţ). Cum să ne desprindem, atunci? Acceptarea Oglinzilor este importantă, dar este doar primul pas.  Al doilea pas este să părăsim viziunea pasivă şi să ieşim din cercul vicios al relaţiei. „Să ieşim” nu într-un mod radical, prin distrugere/rupere…ieşirea din situaţie este în primul rând interioară. Stadiile sunt următoarele:

a) să acceptăm că nu îl putem schimba pe celălalt (să acceptăm Oglinda şi trecutul relaţiei);

b) să renunţăm la imaginea ideală despre relaţie: să nu mai avem aşteptări nici de la omul respectiv, nici de la viitor;

c) să ne desprindem simbolic de celălalt (să acceptăm că oamenii sunt alături unul de altul doar „o bucată de drum”);

d) să subliniem interior cine suntem şi unde am vrea să fie limitele relaţiei;

e) să încercăm să trasăm acele limite, prin comunicare;

f)….(Ştiu că e mai uşor de scris, decât de pus în practică 🙂 )

Cum am citit zilele acestea în folclorul electronic, „Dumnezeu nu ne trimite oamenii pe care îi vrem, ci pe cei de care avem nevoie”: în mod paradoxal, Oglinzile distructive au rolul de a ne ajuta să ne precizăm identitatea, prin contrast. Într-un mod anevoios şi chinuitor uneori, e adevărat…

Anunțuri