Cu ceva vreme în urmă, povesteam despre prelegerea ţinută de Nancy Sherman, din partea Fulbright, la master MRU. După prelegere, aşteptînd maşina care trebuia să o ia, am mai vorbit puţin despre lumea academică şi organizaţională de pe aici – eu, cu sentimentul omului de la ţară care vrea să demonstreze că la sat nu ar fi aşa de rău, fără conductă de gaz şi fără canalizare…La un moment dat, mă întreabă: Dar cum staţi  cu coaching-ul şi cu mentoring-ul? Noroc că tocmai atunci a venit semnalul că trebuia să ieşim :). Altfel, ce să-i fi spus? a) Despre mentoring. Ca să se stabilească o relaţie de mentorat, trebuie să existe mai întâi putere de referinţă. Or, este din ce în ce mai rară existenţa oamenilor care să fie în primul rând modele în plan moral (cineva explica de curând diferenţa între reper şi model moral, primul fiind un model imperfect, parţial) ca să ajungă şi modele în plan profesional şi uman. În al doilea rând, trebuie ca  între valorile sociale să atârne greu profesionalismul, competenţa. Iar la noi s-a demonstrat în nenumărate rânduri că se poate şi fără…În fine, trebuie ca viaţa profesională  să nu fie atât de comprimată ca acum, cu supraîncărcare, două-trei joburi ş.a. Intr-o relaţie de mentorat trebuie timp pentru comunicare şi transformare. b) Despre coaching. O idee atât de frumoasă şi atât de bine folosită în societăţile din vest…iar la noi nu funcţionează sau funcţionează într-un singur sens, de sus în jos, şi în cazuri speciale (firme sau ONG-uri mici, specializări de performanţă). Există teoretic şi ipostaza de coaching pentru manageri/politicieni – dar cei din Ro rareori acceptă această relaţie de formare de care ar avea mare nevoie. Aceasta fie din subestimarea punctelor slabe pe care le au, fie din exacerbarea puterii formale (unii îşi închipuie că dacă au bani/funcţii, le ştiu pe toate şi nu mai au nevoie de nimic…)

Anunțuri