Ultimele luni au demonstrat ceea ce aş fi preferat să nu mi se demonstreze niciodată. Până acum am promovat tactica simetriei în relaţii:  fie că este o relaţie profesor- student sau manager- angajat, fie că este o relaţie de prietenie sau de rudenie, mecanismul ar trebui să fie acelaşi. Chiar şi în relaţiile aparent asimetrice, fiecare urmează câte o „şcoală”: şi studenţii învaţă de la profesor, şi profesorul de la studenţi, aşadar este o simetrie de valori şi de principii. Respectul, atenţia, înţelegerea, libertatea de alegere acordate celuilalt  par condiţiile necesare ca să se poată dezvolta oricine – şi se presupune că le dorim, prietenilor şi copiilor, angajaţilor şi studenţilor, să se dezvolte. Tratează-l pe celălalt cum ai vrea să te trateze el pe tine, spune un sfat creştin.

Anul acesta atât de încărcat şi de tulbure a fost primul care mi-a adus în faţă oameni care nu funcţionează decât în relaţii inegale, de putere: în orice relaţie caută să domine, ca şi cum numai poziţia de superioritate le-ar hrăni ego-ul înfometat… În mod surprinzător, atunci când apare cineva care îi tratează cu aceeaşi monedă, se schimbă total şi devin obedienţi. Nu li se pare nimic ciudat în modul în care sunt trataţi: este singura limbă pe care o cunosc şi o înţeleg. În situaţia în care celălalt nu intră în joc, se manifestă duplicitar sau agresiv.

Mai mult decât atât, am văzut grupuri care nu funcţionează decât după acest model. Dacă sunt trataţi cu respect devin anarhici şi prea puţin productivi, dar dacă sunt striviţi în mod simbolic, devin deodată motivaţi şi energici. Nu numai că au nevoie de un stil autoritar, dar asimetria de putere le este necesară ca un  drog: nu este sănătos, dar îi menţine în formă. Constatarea m-a demoralizat: în ce măsură au românii acest model de relaţii în matricea lor culturală? Dacă este atât de înrădăcinat, putem să citim sute de cărţi despre dezvoltare şi integrare, că nu vor avea loc…

 

Anunțuri