Pentru că în vacanţa aceasta (singura în care am timp să mă uit la televizor) am văzut pe TVR2 şi alte filme, am dat un search video şi am găsit întreaga „colecţie” a ecranizărilor după surorile Bronte. Mai precis, Wuthering Heights în cinci exemplare, 1970, 1978, 1992, 1998 şi 2009 (fără a mai socoti şi cel din 1938 cu Laurence Olivier). Iar din Jane Eyre am găsit trei variante, 1996, 1983 şi 2006. Faptul că youtube permite comparaţia între versiuni este un aspect tentant pentru un (fost) cinefil. Variabilele pe care le evaluezi la o ecranizare sunt: fidelitatea faţă de roman, veridicitatea personajelor, verosimilitatea scenariilor şi decorurilor, expresivitatea scenelor şi încărcătura simbolică. La final, am declarat „câştigătoare” Wuthering Heights din 1970 şi Jane Eyre din 1983 (ambele cu Thimothy Dalton) nu numai din cauza expresivităţii actorului, ci şi din cauza fidelităţii şi realismului. Asta nu înseamnă că celelalte versiuni sunt slabe, dimpotrivă…Însă, remarc nişte note dominante ale filmelor de epocă noi: sunt mai poetice şi urmăresc cu tot dinadinsul trimiteri spre dilemele contemporane ale familiei şi cuplului (un fel de toate-s vechi şi nouă toate). Adesea ele reuşesc să facă asemenea trimiteri  (cum ar fi Duchess, cu Keira Knightley) însă reversul este că se pierde atmosfera victoriană,  statică dar plină de farmec şi simetrie. În al doilea rând, filmele noi sunt tributare standardelor actuale de box office (tipurile de frumuseţe care „se poartă”): aşa s-a ajuns la un Heathcliff atât de fin şi lipsit de dramatism precum Ralph Fiennes  (1992) sau la actorii de-a dreptul seductivi din Jane Eyre 2006. În al treilea rând, comunicarea nonverbală nu este  în consonanţă cu restul (sau o fi o indicaţie regizorală, cine ştie 🙂 ). Nu cred că femeile din perioada victoriană aveau posturi corporale atât de libertine când discutau cu nişte vizitatori, şi nici un contact vizual atât de insistent. Este un detaliu pe care l-am remarcat încă de la (vestitul) Anna şi regele, văzut cu ani în urmă: în filmul acela, Jodie Foster poartă crinolina de parcă ar fi un cowboy care a nimerit din greşeală într-o rochie de epocă…Există şi aspecte pozitive: versiunile noi sunt spiritualizate şi cu un nivel intelectual mai ridicat, valorile şi argumentarea sunt bine reliefate.

În fine, după atâta critică, iată şi o ecranizare aproape perfectă: Emma după Jane Austen, din 2009. O muzică rafinată şi suavă însoţeşte acest serial pe toată lungimea lui:

Anunțuri