Nu există nici un om care să nu aibă această temă a părăsirii pe undeva printr-un colţişor al conştiinţei. Fiecare om s-a despărţit la un moment dat de cineva drag, fie temporar, prin separare, fie definitiv, prin moarte. Fiecare s-a simţit „abandonat” pentru că despărţirea s-a făcut fie prin voinţa celuilalt, fie prin forţa implacabilă a destinului. Şi puţini au puterea să înţeleagă că despărţirea înseamnă de fapt un nivel nou de evoluţie. Majoritatea nu reuşesc să consume durerea, ci o anesteziază şi o acoperă cu uitare. Nevindecată, ea rămâne neştiută şi din când în când trimite semnale spre suprafaţă, în situaţii în care se produce rezonanţa.

Am dat din întâmplare peste un instrument redutabil de music therapy pentru această temă, şi îl postez aici. Cei care au această temă actuală sau mai pronunţată să evite să îl aplice, este un instrument destul de radical:

Surorile Osoianu – Trece-un nouras pe sus

Anunțuri