Ana-Maria Iana face parte dintr-o altă generaţie de aur (nu pot spune câte au fost…cam şase promoţii, poate): după ce a terminat Facultatea de Comunicare a revenit pentru un master în Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, pe care l-a absolvit în 2007. În continuare, un fragment din lucrarea ei de dizertaţie (pe care am putea să o considerăm lucrare de doctorat :), atât este de complexă şi de documentată), lucrare care tratează tema comunicării organizaţionale în şcolile româneşti.

În majoritatea instituţiilor şcolare româneşti de stat, comunicarea nu se desfăşoară conform unui plan strategic, real, inspirat de nevoile reale ale publicurilor-ţintă ale organizaţiei sau care să aibă la bază obiective prestabilite. De cele mai multe ori, comunicarea externă este aleatorie, iar efectele sale sunt întâmplătoare. Suporturile comunicaţionale sunt reduse şi sunt corelate sporadic cu planul de dezvoltare al acestor organizaţii. Deşi şcolile prezintă periodic către inspectorate şcolare sau minister planul de dezvoltare instituţională, am observat (din zecile de planuri de dezvoltare şcolară studiate) că subcapitolul destinat comunicării este redus adesea la prezentarea, pe scurt, a tematicii şedinţelor consiliului profesoral. Totodată, în multe cazuri, aceste planuri au folosit doar ca instrument al managerului şcolar, utilizat de acesta în momentul înscrierii la concursul un nou mandat de director.

Toate studiile dedicate efectelor descentralizării au dovedit mari probleme de comunicare între şcoală şi comunitate. Şcoala nu consideră autorităţile locale ca parteneri în analiza nevoilor educaţionale şi adesea nu îşi concepe oferta educaţională conform condiţiilor concrete din fiecare comunitate. De multe ori, comunitatea este chemată să susţină financiar un proces pe care nu-l înţelege în totalitate. Comunicarea cu administraţia locală se reduce, de regulă, la probleme administrative: solicitări de fonduri pentru cheltuielile curente, întreţinere, reparaţii ş.a. Administraţia locală nu este implicată în politica educaţională a şcolii, iar comunicarea este strict formală. Autorităţile locale şi reprezentanţii comunităţii sunt invitaţi doar la evenimente formale – deschiderea anului şcolar, şedinţele consiliului de administraţie şi aproape niciodată la activităţi informale (excursii, serbări etc.).

În general, la nivelul şcolilor nu există un comportament de prospectare a pieţei şi a resurselor locale:  atitudinea este pasivă, de aşteptare a intervenţiei statului. La o analiză mai generală, pot fi identificate mai multe puncte critice ale sistemului educaţional românesc. Astfel, în ce priveşte finanţarea învăţământului, pe care nu o pot neglija, cel mai adesea organizaţiile şcolare din sistemul de stat sunt subfinanţate (spre deosebire, de pildă, de şcolile private). Finanţarea şcolilor de stat este dependentă de nivelul local de dezvoltare, ceea ce duce la polarizare: resurse mari în localităţi bogate şi resurse limitate în localităţi sărace. De asemenea, şcolile depind şi de relaţiile dintre autorităţi şi reprezentanţii şcolii sau de interesele de grup locale, iar veniturile extrabugetare depind de nivelul de dezvoltare al localităţii, de veniturile populaţiei, dar şi de relaţiile cu persoane-cheie care pot acorda finanţare organizaţiilor şcolare.

Anunțuri