Soţii Epurianu (Cătălin şi Daniela) reprezintă o componentă aparte a acestui tablou de grup cu absolvenţi, pentru că sunt exemplul cel mai bun despre modul în care Facultatea de Comunicare poate să schimbe destinul unei familii. Astăzi, redau începutul lucrării de dizertaţie pe care Cătălin Epurianu (absolvent succesiv a două mastere) a susţinut-o în 2006 pentru diploma de Comunicare în Afaceri:

Organizaţiile sunt oamenii dinăuntrul lor. Oamenii sunt cei care conferă identitatea organizaţiei. Am încercat să schimbăm organizaţii schimbând structuri şi procese, dar de fapt oamenii trebuiau schimbaţi. Odată cu înlocuirea oamenilor se vor petrece şi schimbările necesare în structuri” (Benjamin Schneider, 1997)

Probabil că nu există individ pe lumea aceasta care să nu fi visat la o bună înţelegere cu ceilalţi, la un mod de comunicare care să ne permită să spunem şi să înţelegem totul, să ne înţelegem între noi, să putem împărtăşi ce este mai personal şi mai aparte. Oare câţi dintre noi nu am privit ca pe un nou început fiecare schimbare a locului de muncă? De fiecare dată reîncepeam cu entuziasm „aventura” comunicării cu noii colegi, sperând că imaginile din mintea noastră despre cum ar trebui să arate relaţiile dintre oameni să-şi găsească materializarea. Dar viaţa nu ne permite relaţii atât de complete. De cele mai multe ori lumea noastră interioară este una secretă, impenetrabilă. Este un teritoriu vast, plin de experienţele, de gândurile, de sentimentele noastre din care nu împărtăşim decât o mică parte. Nu împărtăşim pentru că nu vrem sau nu putem. Suntem mult mai mult decât ceea ce arătăm, decât ceea ce comunicăm, marele câştig al fiecăruia dintre noi constă în a împărtăşi cu ceilalţi ceea ce suntem.

Mediul economic, social şi politic în care trăim este departe de a ne oferi exemple demne de a fi urmate. Nu trebuie să fii analist politic, economic ori specialist în comunicare ca să poţi observa că în România se face foarte rar distincţia dintre o persoană si instituţia unde aceasta îşi desfăşoară activitatea. Traversam o mai mult sau mai puţin ciudată perioadă a „omului-instituţie”, imagine nefericit întregită de o alta care reuşeşte  să-şi facă loc din când în când, cea a „instituţiei-om”. Trăim vremuri în care „manageri” de fabrici, spitale sau şcoli privesc organizaţia pe care ar trebui să o conducă spre performanţă ca pe un teritoriu personal pe care îşi pot manifesta din belşug voinţa sau umorile, şi de care pot dispune oricând după cum doresc, iar personalul angajat ca pe nişte slugi incompetente ale căror unică menire este satisfacerea orgoliului directorial şi a nevoilor familiei „conducătorului suprem”. Ne confruntăm cu un model cultural potrivit căruia managerul se pricepe la toate şi mai ales trebuie să controleze strict tot ceea ce se întâmplă în jur, reamintindu-le celorlalţi continuu cât de deştept şi de valoros este.


Anunțuri