Dau în bibliotecă peste un alt prieten vechiCel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda. (Îmi amintesc cum am citit cartea prima dată, pe ascuns, de pe noptiera mamei, în zilele în care era plecată la serviciu…de-abia apăruse şi toată lumea vorbea despre ea). Probabil, indiferent ce vârstă ar avea cititorul, ceea ce îl prinde în lectură este descrierea a ceea ce nu este spus într-o relaţie, „curentul subteran” care o alimentează.  Ce căutăm într-o relaţie de iubire? Probabil, pe noi înşine…

Dar, pe fond, altceva m-a surprins în pasajele recitite: cât de mult s-a schimbat lumea de atunci. Nu mai regăsim nicăieri acea atmosferă cuminte din anii ’80: un climat fără excese, în care cea mai mare distracţie era o şuetă cu vecinii la un pahar de vin de ţară. Solul pe care se năşteau relaţiile afective era unul mai sănătos, fără canale alternative de comunicare care să inducă distorsiuni, fără perdele groase de iluzii trase de comunicarea virtuală, fără delocalizări care să transforme orice  în formula  „la distanţă”. Dar, să revenim…

Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început pe tema schimbării timpului, apoi pe aceea a caselor, e drept, de această dată reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gând mai adânc, care putea să însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilă, care trebuia protejată (…).

Ce doream eu de fapt de la ea? Bineînţeles, să ne cunoaştem, adică să începem fascinanta excursie pe care să o transformăm în ceva mai grav, în expediţie, în căutarea… O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre care visăm de mici, cu speranţa că îl vom dobândi: la început o mare împlinire pe acest pământ, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis de iubire  care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer…

Anunțuri