Despre cartea următoare nu am auzit niciodată vorbindu-se, deşi este o uimitor de exactă frescă de epocă: Kristin Lavransdatter, de Sigrid Undset,  laureată a premiului Nobel pentru literatură.  Este de observat răbdarea cu care autoarea asamblează detaliile şi reface viaţa de acum şapte secole. Dincolo de aceasta, este de remarcat cât de bine reuşeşte să redea esenţa existenţei feminine (femeia din roman este  „femeia universală”, cu dilemele şi etapele ei de vârstă, aceeaşi în toate epocile). Aici, o discuţie între personajul principal masculin şi cumnatul său (fost logodnic al soţiei primului), despre sentimente ascunse peste ani:

– Eu nu pot uita!

-Dar bine,  Simon!…Nu face să pui lucrul acesta atât de mult la inimă!

– Eu nu pot, mă auzi! Eu nu sunt atât de bun ca tine ! (….) Nu pot ierta atât de uşor pe cei cărora le-am făcut o nedreptate. (…)

– N-am înţeles niciodată lucrul acesta până acum!Mă urăşti, Simon?  şopti el copleşit.

– Sau, socoteşti că nu am temeiuri să o fac?

– Dar, omule! Sunt 20 de ani de atunci! izbucni Erlend, tulburat şi aiurit.

– Da, şi nu crezi că ea este…demnă să ţi-o aminteşti vreme de douăzeci de ani?

Erlend se îndreptă în şa, întâlni deschis şi hotărât privirea lui Simon. Lumina lunii aprinsese o scânteie verde- albăstruie în ochii săi mari şi luminoşi.

– Ba da. Dumnezeu…Dumnezeu s-o binecuvânteze!

Rămase o clipă aşa, apoi dete pinteni calului care ţâşni înainte pe un drumeag, împrăştiind apă îm urma lui.

Anunțuri