În cele mai multe cazuri, o creaţie capătă formă independent de voinţa creatorului. De la un punct încolo, undeva în interior se face legătura cu un alt rezervor de idei, amintiri şi sentimente (un rezervor colectiv, poate). Creaţia pare să capete viaţă şi direcţie proprie, astfel încât forma finală poate fi cu totul altceva decât planul iniţial. Însă, oricum ar fi, rezultatul este mai bogat în semnificaţii şi superior ca nivel.

Observ, de la o vreme, cum blogul ia traiectorii la care nu mă gândisem. Şi, mai ales, Gala Cărţilor arată altfel decât am plănuit-o:  în ultima vreme a devenit mai mult o istorie a iubirii în literatură – iar această arheologie nu reuşeşte decât să arate cât de săracă şi de înstrăinată a devenit lumea în care trăim.

Acum, un fragment din Wuthering Heigths, de Emily Bronte… despre forţa distructivă a pasiunii, atunci când se dezvoltă dincolo de limite. Este un bun exemplu despre modul de manifestare al corpurilor-durere atunci când ajung la o intensitate de nesuportat,  şi despre preţul pe care un suflet îl plăteşte atunci când a făcut cândva alegeri greşite, ascultându-şi ego-ul.

– Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă…crudă şi falsă. Pentru ce m-ai dispreţuit? Pentru ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un cuvânt de mângîiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să îmi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde…te vor condamna. M-ai iubit…atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept…răspunde-mi…m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o. Nu eu ţi-am zdrobit inima…tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe a ta, ai zdrobit-o şi pe a mea. Pentru mine e mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu…Doamne! Ţie ţi-ar place să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

– Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote. Dacă am greşit, îmi plătesc greşeala cu moartea. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dar eu nu te condamn! Eu te iert. Iartă-mă şi tu!

(…) Rămaseră tăcuţi…cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt.

Anunțuri