„Sfârlează cu fofează” de Victor Ion Popa este o carte care se citeşte greu, pentru că abundă în metafore şi regionalisme. Cu toate acestea, aspect rar la cărţi, cititul pieptiş ajută la desenarea, încă din limbaj chiar, a subiectului. Iar subiectul se referă la zbor…şi cine nu şi-a dorit să zboare? Pentru cine avioanele nu au reprezentat o fascinaţie, o teamă, o dorinţă  -sau un refuz prudent…Din scurtele interviuri informale pe care le-am făcut, cu ani în urmă, pe tema „primul meu zbor” , am înţeles că nimeni nu a uitat senzaţia trăită când avionul s-a desprins pentru prima dată de pământ. (Minunat, nu :)?…Nu toţi spuneau la fel :)) Dar cum este atunci când zborul devine un vis şi misiune de viaţă? Să vedem cum arată ameţitoarea senzaţie de primejdie şi putere din înălţimi

Pe loc, zvâcnet strâmb în sus şi-şi pierde cumpătul, fiindcă nu vede nici iarbă, nici deal. Pasărea de lemn s-a ridicat în bot şi pierde fulgerător iuţeala…Toader îşi dă seama tot aşa de fulgerător că peste o clipă se prăbuşeşte. Atunci înfige maneta de gaze la plin cu atâta repeziciune şi tărie de parcă zvârle tot avionul înainte. Şi, într-un răzbufnit detunător, ca un prăpăd, „Lăstun” ţâşneşte în văzduh, cu vârful către creştete de cer…

Încet, încet, Toader încearcă volanul să aducă avionul la zor drept. Nu ştie puterea cârmelor şi nici nu are curaj să apese prea tare.Dar nici nu are nevoie. „Lăstun” e simţitor ca un cal de rasă, pleacă botişorul cu motor micuţ şi prinde în el toată nesfârşirea bărăganelor aurii, care cresc în zarişti, dincolo de dinţii albi prizăriţi peste ceaţa Bucureştilor.

Flăcăul merge acum cu o iuţeală care mai de care, să-l ameţească. Începe a scădea bătaia motorului, trăgând încet de maneta gazelor. Scade, scade, scade şi cu toate astea comenzile sunt tari…Scade în şir, până le simte blegi, şi cu toate astea nu se teme, deşi prea bine ştie că e gata-gata să se înfunde, şi măcar că simte lămurit cum şovăie „Lăstunul” abia aninat pe vânt…

Dar mâna lui aşteaptă liniştită pe maneta de gaze, să dea „şpriţ” îndată ce-o simţi că avionul nu mai poate pluti. Iar „Lăstun” gâfâie şi se prăvale până aproape de pământ, într-un joc de-a bucuria şi de-a moartea, pe care n-ar fi în stare să îl facă nici un zburător întreg în mintea lui. 

Anunțuri