De la zbor ajungem, firesc, la aventura călătoriilor pe apă. Dacă zborul aduce imaterialitate şi decorporalizare, apa aduce necunoscutul şi descifrarea lui. Zborul este o metaforă pentru năzuinţa neîncetată a unui suflet către Dumnezeu, în timp ce navigarea pe apă este un simbol pentru călătoria către sine.

Ieri am revăzut un episod din „Toate pânzele sus” şi mi-am amintit de cartea aceasta atât de deosebită: despre depăşirea limitelor…dar, mai ales, despre un vis împlinit. Despre cum  „întreg universul conspiră pentru a îndeplini  dorinţele” – mai ales atunci când dorinţa este nobilă şi antrenează şi alţi oameni în creştere şi descoperirea de sine.

Ţărmul de nisip rămânea departe, mai şters, mai nefiresc, de-ai fi zis că era numai o închipuire, care îndată avea să îţi piară din gând.  Plaja se mai văzu un timp ducându-se spre miazăzi, pe urmă, apa începu să se ridice asupra ei, udându-i nisipul, întinzîndu-se spre tufăriş – şi-atunci rămase doar stufărişul şi sălciile – alt timp. Iar după ce totul pieri, numai turnul cenuşiu al farului înfruntă depărtarea, dar nu până târziu, căci nici el nu putea fi decât vremelnic mai înalt ca timpul grăbit.

Pe punte, forfota din clipa plecării pierise şi se lăsase liniştea foşnitoare din codrii adânci. Pânzele fremătau printre norii albi, destrămaţi, şi scândura bordajului spunea mării povestea ei, din timpul când nu fusese lemn de corabie, ci stejar uriaş.(…)

Era a cincisprezecea zi a lui iulie 1881 – „Speranţa” pornea la drum cu toate pânzele sus…

Anunțuri