Mă întrebam ce poate să urmeze după postarea anterioară, imaginea plecării într-o explorare este atât de completă…Dar, iată continuarea. O carte-soră cu cartea lui Radu Tudoran, de obicei considerată doar „o carte de aventuri”. Lupul de mare de Jack London vorbeşte despre cea mai aspră dintre şcoli: şcoala vieţii. Şcoala schimbării, a provocărilor şi a crizelor existenţiale, în care se prăbuşesc toate convenţiile şi imaginile false despre sine, în care tot ce se considera câştigat se pierde sau nu mai are nici o valoare: acestea sunt situaţiile în care oamenii îşi arată cu adevărat măsura. În asemenea momente, modul în care oamenii gestionează registrul puterii şi relaţia dominant-dominat (indiferent de care parte a balanţei se află) se poate transforma în impuls de creştere. Şi iată cum, în carte, doi idealişti fac faţă cu succes obstacolelor dure ale lumii materiale şi reuşesc să reclădească o lume:

-Manevra e reuşită, se pare, deşi nu mă pricep în ale navigaţiei, spuse ea, aprobând din cap cu seriozitate dispozitivul meu de cârmire.

– Nu ne foloseşte decât atunci când mergem cu vântul strâns, îi explicai. Când mergem cu vântul mai larg, din pupa, de la travers sau dinapoia traversului, trebuie să ţin cârma.

– Mărturisesc că nu înţeleg termenii dumitale tehnici, spuse ea. Dar înţeleg concluzia şi nu îmi place. Nu poţi cârmi zi şi noapte, mereu. Aşa că, după gustare, aştept să îmi dai prima lecţie. Apoi te vei culca să dormi. Vom face cu schimbul, întocmai cum se face pe vase.

– Nu văd cum am să te învăţ! am protestat. De-abia învâţ eu singur. N-ai bănuit, atunci când mi te-ai încredinţat, că n-am nici un fel de experienţă cu bărcile. Este prima dată când pun piciorul într-o barcă.

– Atunci vom învăţa împreună, sir. Şi deoarece mi-ai luat-o înainte cu o noapte, îmi vei arăta ce ai învăţat. Iar acum, gustarea! Doamne, ce poftă de mâncare îţi dă aerul ăsta!

Anunțuri