„În Ţara Legendelor” de Alexandru Mitru este o carte cum rar se întâlneşte: simplă şi mişcătoare, o carte atemporală, din care lipseşte balastul complicat inventat de omul modern. Deosebirea între legendă şi poveste este că legenda are o rădăcină concretă într-un spaţiu real, ceea ce îi dă autenticitate, dincolo de registrul fantastic în care se situează. Dincolo de asta, în ziua de azi, când apele se despart în două: material sau spiritual, simbolistica legendelor capătă o nouă interpretare. Zânele şi vrăjitoarele, vitejii, victimele fără vină  şi spiriduşii există, chiar dacă nu sunt numiţi ca atare.

Cartea este atât de bogată, încât nu ştiu ce să citez: povestea lui Fulg-de-Nea, care s-a îndrăgostit de Soare şi, închisă de tatăl ei în temniţă, a topit cu lacrimile ei gheaţa unei întregi împărăţii…sau, „Lacul zânelor”, despre credinţa care învinge moartea şi despărţirea…sau povestea Liei, despre lupta prin iubire:

De-abia la miezul nopţii s-a ridicat Alina, plutind deasupra apei. Era împreună cu dragul ei Midvei. Ei au ieşit din unde şi s-au ridicat la ţărm. Au luat-o amîndoi pe Lia de câte o mână şi au dus-o până la un jilţ scobit în trunchiul unui brad. Aici au aşezat-o pe copilă. A sărutat Alina ochii stinşi ai fetei îndurerate; şi-a scos după aceea zâna din păr o floare şi i-a atins cu ea pleoapele obosite. N-a trecut mult şi mai întâi uşor ca în ceaţă, pe urmă tot mai bine, a zărit Lia cu ochii lumina sidefie a lunii. A zărit pe Midvei şi pe Alina.

Cum i-a văzut, a sărit de pe jilţ, a căzut înaintea zînei şi a început să o roage: – Alino, fie-ţi milă! Şi tu ai suferit pentru Midvei…Ajută-mă să-l pot preface în om pe Gruieş din scoica asta rece…Ajută-mă!Aş vrea să te ajut, a spus Alina, numai că-i tare greu, copilă…Nimic nu e mai greu decât să sfărâmi vraja ce-a ticluit zmeoaica, făcându-l pe flăcăul lui Andrei o scoică…-E tare greu, surioară, a rostit cu mâhnire şi Midvei, ar trebui să treci printr-o primejdie de moarte…- Nimic nu mă-nspăimântă, a spus Lia, înfrunt orice…- Mai află dar, a grăit zâna, mângâind părul fetei care îndurase atâtea suferinţe, c-ar trebui să aprind aici în poiană şapte ruguri, sunt cele şapte ruguri ale iubirii, şi până în zori să arzi cu mâna ta în para lor scoica aceasta pe care o ai în palmă. Numai că tare mi-e teamă pentru tine, Lio

Aprinde rugurile, zâno, a rostit Lia, sunt gata să pătrund  în flăcări. (…) – Te înţeleg, copila mea, aşa este când iubeşti cu adevărat…Şi zâna şi-a desprins din păr şapte flori, le-a zvârlit în cerc pe toate şapte. Şi-au început să ardă şapte ruguri mari în vâlvătaie. Ardea parcă poiana întreagă: limbi de foc se încolăceau, dar Lia nu le-a luat în seamă. A alergat către primul rug şi a întins palma; la cel de-al doilea pe urmă…Simţea cum focul o cuprinde. Nu s-a lăsat zdrobită de dureri. A mers şi către cel de-al treilea…Credea că va cădea. Numai că dragostea i-a dat puteri. S-a îndreptat spre celelalte trei. Şi a ajuns la cel din urmă…Când a ajuns şi-aici s-a prăbuşit. Trecuse miezul nopţii. Alina şi Midvei nu mai erau. A ridicat-o însă în braţe Gruieş, pentru că vraja se sfârşise şi scoica se schimbase în flăcău.

Anunțuri