Oricine are aparate electronice în casă ajunge mai devreme sau mai târziu să fie deranjat de fire. Oricâte colţuri ergonomice şi-ar crea şi oricâte prize suplimentare şi-ar instala, până la urmă tot ajunge să se împiedice de fire.

La fel, şi cu relaţiile sociale şi afective pe care şi le construieşte un om în decursul vieţii. La început par a fi majoritatea benefice şi utile, par soluţii la nişte nevoi (şi o vreme, şi sunt). De la un punct încolo, sau în momentele în care nu mai sunt utile, devin limitări şi condiţionări. Mai mult decât atât, se încurcă unele în altele într-un mănunchi complicat care greu se mai descurcă…Iar utilitatea devine un paravan pentru menţinerea limitelor:  Nu pot să plec din casa aceea pentru că nu am unde. Nu pot să mă despart pentru că a însemna să rămân singur (ă) tot restul vieţii. Nu pot să divorţez pentru că ar suferi copilul. Nu pot să îmi dau demisia pentru că nu mă mai angajează nimeni la vârsta asta. Nu pot să mă mut din casa părinţilor pentru că mama şi tata ar muri de supărare. Voluptatea cu care oamenii devin prizonierii limitelor lor surprinde pe oricine priveşte obiectiv din afară. Ciudat, şi dacă îi întrebi, sunt liberi…

Anunțuri