Am primit în dar o excursie la mânăstire…şi iată-ne aici, după un drum lung, de şase ore. Locurile sunt mult schimbate faţă de cum îmi rămăseseră în memorie, în urmă cu paisprezece ani, când m-am nimerit aici de o sărbătorire a hramului. (Atunci m-a impresionat neplăcut cum turiştii – localnici, în mare parte – distrugeau pădurea din vecinătate cu corturi, focuri şi grătare. Vizita la mănăstire era doar un prilej de distracţie, nu de reculegere sau de trăire spirituală.)

Mănăstirea se află într-o vale, pierdută între brazi înalţi şi culmi împădurite. Intrarea este  a unei fortăreţe: în afară de poarta principală, nu există altă cale de acces decât dinspre coastele abrupte ale muntelui. Turiştii (selectaţi după reguli severe, mănăstireşti…) sunt cazaţi separat, mai la vale, într-o clădire mică cu două etaje. Aici, jos, ochiul se bucură de mulţimea de flori răsădite cu grijă: soiurile de trandafiri sunt plantate alternativ, ca o simfonie de culori şi de parfum.

Maicile care se ocupă de turişti (le reţii greu figurile, toate sunt senine şi zâmbitoare) ne conduc în camere. Semnalul de telefon dispare pe măsură ce înaintezi în această lume ieşită din timp. În camere, te prinde nostalgia: este camera bunicii – perne şi plăpumi grele (cum se făceau pentru zestre, mai demult…), covoare ţesute de lână şi două icoane mari pe pereţi, o carte de rugăciuni la capătul patului solid, cu tăblii de lemn. Tonurile de culoare sunt prietenoase, în nuanţe de maro şi beige. Deschid geamul, să primesc munţii în cameră. Râul se aude undeva, aproape, amintindu-ne că totul trece….

Anunțuri