Ora 11,30. Am găsit foişorul de la poarta mânăstirii liber (singurul loc în care se poate prinde preţiosul semnal) şi încerc să trimit nişte mailuri restante. Turiştii care trec mă privesc întrebător, compătimindu-mă sau întrebându-se cât de dependentă de Internet sunt.

Semnalul cade. Îl las în plata Domnului şi îmi transfer atenţia către veveriţele vesele din alunii din jur. Sunt blânde, obişnuite cu turiştii: nu îmi acordă mai mult de o privire neatentă, în timp ce fac salturi mortale printre ramuri şi vânează alune de pădure. Le urmăresc cu câtă dexteritate rup coaja şi roţăie cu zgomot conţinutul uleios, ţinându-l bine între lăbuţe. Sunt foarte selective: dacă vreuna nu le place, o aruncă rapid şi trec la alta. Spre deosebire de mulţi oameni, ele ştiu ce vor….

………………………………………………………………………………………………………………………..

Ora 13,00. Maşina pleacă la drum lung pentru cele opt ore pe care le avem la dispoziţie: destinaţia Haţeg, mănăstirea Prislop. Iniţial, găsisem pe hartă „Prislop” în apropiere de Orăştie, dar între timp au sosit informaţii noi: aceea este o cabană, iar mânăstirea se află lângă Haţeg. Şi iată-ne plecaţi….Drumul este magic. Până în primul oraş, aproape nici o maşină. Nu după mult timp, reapar munţii. Un drum îngust, sălbatic, printre culmi neumblate de om. Maşina înaintează prudent pe serpentine, sub o ploaie deasă care oboseşte din când în când. În sfârşit, ieşim din defileu şi trecem de Haţeg. Drumul şerpuieşte lin printre dealuri, tăind îngust un sat cu case solide, ardeleneşti. Urmărind indicatoarele, detectăm poarta mânăstirii, proiectată pe un fundal de curbe verzi şi  line, compuse de un ochi de maestru. Unde e mormântul? întrebăm pe cei câţiva turişti care se învârt la poartă. Nici ei nu sunt siguri, aşa că trecem dincolo de poartă. Mânăstirea pare mai puţin un aşezământ religios, cât o gospodărie prosperă şi pe cale de extindere: clădiri neterminate, pietre de construcţie, livezi, turme de oi pe cele câteva dealuri care, înţelegem, sunt ale obştii. Biserica, veche, pe lângă care foiesc 10-15 turişti, nu se poate vizita: preotul spovedeşte. Cineva ne indică să o luăm în sus spre mormânt şi ieşim din nou din timp. Trecem printr-o dumbravă minunată, însoţiţi de sunetul liniştitor al unui pârâu de munte.  Îmi aduc aminte de cineva care a plecat din România şi nu vrea să o mai vadă: ar trebui să vină aici, să înţeleagă că nu se compară cu nici o ţară din lume…

…………………………………………………………………………………………………………………………

Mormântul lui Arsenie Boca se află în vârf, separat de mormintele monahiilor. Se distinge uşor, pentru că este acoperit centimetru cu centimetru de flori de toate culorile, aşezate în vaze sau în glastre. Aranjamentele sunt împrospătate continuu de două maici, care au în spatele copacilor din decor un munte de flori de rezervă. În faţă şi pe băncuţele laterale sunt doar câţiva oameni, care păstrează o linişte desăvârşită şi se închină din când în când. Regăsesc, în faţa mormântului, aceeaşi pace de necuprins din biserica de la Drăgănescu. Mormântul pare să fie aici de mii de ani. Este un loc unde se simte că viaţa trecătoare este mică în faţa veşniciei lui Dumnezeu.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Plecăm, şi preţ de câteva dealuri soarele blând continuă să ne însoţească. Şi, pe când la orizont se conturează din ce în ce mai lămurit un nor ameninţător, cerul alcătuieşte o surpriză pentru ochii noştri uimiţi: un curcubeu imens se arcuieşte peste câmp…

Anunțuri