Relaţiile umane par să se amplifice ca intensitate şi dramatism, în zilele noastre. Tensiunile şi încleştările în cuplu par mai frecvente ca niciodată. În împrejurări care altădată ar fi părut normale, acum comunicarea se blochează şi duce rapid spre cutremure şi rupturi. Relaţiile se consumă accelerat, ca într-un carusel care s-ar învârti din ce în ce mai repede.

Pe fundalul acesta tensionat şi conflictual, ce este de făcut? Mai ales că două părţi aflate în conflict nu au aceeaşi percepţie a realităţii: ascultaţi fiecare în parte, parcă nici nu descriu acelaşi moment. De aceea, consilierii ocazionali iau partea uneia sau alteia din părţi, uitând că nu vede decât o jumătate de relatare, deci o jumătate de situaţie…probabil un observator imparţial ar avea o a treia variantă, diferită de cele două.

Revenind: ce poate să facă cineva după ce a încuviinţat că este iremediabil subiectiv şi prins în situaţie, prea aproape? O schimbare importantă de atitudine este transferul de la el/ea la eu. Adică, ce a lipsit din atitudinea sau acţiunea mea (sau ce a fost greşit…) de a rezultat această situaţie?

Un exemplu des întâlnit este acela în care femeile (şi întreaga comunitate) îşi acuză soţul pentru adulter. Dar uită să observe, prea adesea, că după naşterea copilului l-au distribuit în rolul de tată şi au uitat de rolurile de soţ/soţie.  Sau, îl acuză că nu le-a băgat în seamă de „n” luni. Da, numai că ele privesc relaţia ca şi cum ar fi o obligaţie pentru ei…dar, afectivitatea nu poate fi condusă de datorie. Un om nu poate să simtă ceva pentru un altul pentru că aşa trebuie. Aşadar, e mult de reflectat pe această temă.

 

Anunțuri