Întâlnesc o întrebare pe un site: „Aţi uitat ce înseamnă iubirea necondiţionată?” Dacă stăm să ne gândim, nici nu am ştiut vreodată…Nu întâlnim în jurul nostru mai nimic în deplinătatea sensului, darămite iubirea necondiţionată. Să luăm un subiect în care majoritatea oamenilor investesc mult efort şi energie personală: copiii. La prima vedere, copiii par să fie tema centrală, cea care animă familia pentru existenţă. Sentimentele părinţilor pentru copii sunt copleşitoare şi indiscutabile. Pe majoritatea părinţilor, relaţia cu copilul îi transformă radical şi antrenează schimbarea celorlalte relaţii din familie (relaţia între soţi, relaţia cu generaţia bunicilor, cu surorile/fraţii etc.) Totuşi, iubirea părinţilor este în mod subtil condiţionată: pe de o parte, de standardele sociale pe care le acceptă şi le constituie ca grilă de evaluare a copilului (să fie curat, să fie inteligent, să comunice bine, să aibă note bune şi un bun nivel de cunoaştere…) şi, pe de altă parte, de propriile proiecţii în legătură cu „copilul ideal” pe care l-au imaginat de la concepţie şi care de multe ori are destul de puţin de-a face cu fiinţa reală a copilului (şi se transformă într-un Pat al lui Procust care îl costă pe acesta din urmă multă suferinţă, în încercarea de a se adapta). Supusă la o probă majoră, de pierdere dramatică a acestor standarde sociale sau a idealului, iubirea părintească nu rezistă, se frânge – iar continuarea este variabilă, în funcţie de forţa părintelui de a reconstrui relaţia cu el însuşi şi cu copilul real.

Anunțuri