Dacă am urca foarte sus,  să putem vedea societatea românească  (dar nu din avion, ci de pe o altă planetă), aceasta este viziunea pe care probabil am avea-o: aceea a unui corp social răsucit şi tensionat, scârţâind din toate încheieturile bolnave cronic şi din toate sistemele anchilozate, şi supus la presiuni incredibile. Criza a sosit precum „clipa adevărului”, cea în care se testează tot ce s-a clădit pe nisip sau mlaştină şi nu pe fundaţie turnată cu chibzuinţă – clipa în care formele fără fond nu mai sunt de ajutor, iar lipsurile ascunse sub masca aparenţelor „europene” se arată în toată splendoarea lor patologică. Vârtejul, ca orice tornadă a istoriei, va mătura forţe politice, forme de organizare şi tipare sociale învechite – şi din păcate va prinde în el  şi oameni nevinovaţi, odată cu toate falsităţile, minciunile media şi statusurile artificiale (pe cele din urmă să sperăm ca le va sufla cu totul, dacă tot are de gând să facă curăţenie…).

Deocamdată, din mijlocul tornadei, nu se vede nimic bun (ca pe orice furtună! vântul năpraznic răscoleşte acum tot praful social, care până acum stătea cuminte şi neobservat pe sol…). Zilele acestea mi-am dat seama de ce acum un an nu s-a produs reforma politică sau măcar schimbarea pe care o aşteptau destul de mulţi: era hotărât de Sus ca cei care conduceau atunci să treacă drept „cârmaci” pe furtună şi să plătească şi preţul pentru setea lor nemărginită de putere…

Anunțuri