PR-ul este un domeniu interesant. Între altele, pentru că este un domeniu opţional, pe de-a întregul. Noi nu avem datoria să le comunicăm publicurilor punctul nostru de vedere,  spunea aseară un student, la curs.  Nu, într-adevăr. Nu avem nici o datorie să comunicăm, ca organizaţie.  Această credinţă este atât de adânc inculcată în organizaţiile/managementul românesc, încât tratează comunicarea ca pe o modă, ca pe un suflu trendy care într-o bună zi se va topi la orizont la fel de suav cum a apărut.

În definitiv (coborând în planul individual) avem datoria să comunicăm, ca indivizi? Nu avem nici o datorie  – avem, în general interesul să comunicăm şi,  uneori, avem şi nevoia. Ultimul termen  este încă foarte străin în arealul românesc – atât de legat de prescripţii şi şabloane, încât ideea de „nevoie”, atât de familiară în repertoriul comunicaţional american, este aproape exclusă. De ce să recunoaştem că avem nevoia de a comunica? Sau, de ce să vedem puţin mai departe decât prova vaporului, atunci când se loveşte de un aisberg :(? Într-adevăr, în stare de criză, o organizaţie are mai mult decât interesul, are nevoia de a comunica.

Rămâne să mai aşteptăm nava românească, să mai crească…

Anunțuri