Citesc, într-o carte de psihologie aplicată, nişte pasaje interesante: Credeam că, dacă reuşesc să-mi construiesc o imagine vie a iubirii pe care mi-ar fi oferit-o mama în copilărie, îmi voi compensa, treptat, nevoia neîmplinită de dragoste maternă. Abordarea a părut să funcţioneze o vreme (…) dar sentimentul a dispărut treptat şi în sufletul meu era iar un gol. (…) Partea din mine care mă durea nu putea accepta dragostea dinlăuntrul meu, pentru că îmi externalizasem sursa salvării. (Harville Hendrix). În această carte este conturată ideea că relaţiile de cuplu reprezintă de fapt căi de vindecare ale rănilor sufleteşti ale partenerilor. Nevoile în cadrul cuplului  sunt manifestări  ale lipsurilor şi traumelor din copilărie.  Ceea ce un partener nu poate sau nu vrea să îi ofere celuilalt, este de fapt calea pe care trebuie să se dezvolte. Dar, în cazul acesta, ce să spunem despre cuplurile din România (comparativ cu cuplurile americane prezentate în carte)? Sunt cupluri la care: (a) de multe ori durerea este inconştientă, iar nevoile reale sunt negate; (b) comoditatea şi stereotipurile de generaţie sunt bariere puternice în calea schimbării individuale (e mai uşor de negat problema decât de investit timp şi efort în vindecare);  (c) rareori cuplurile iau hotărirea să „se vindece” conştient (să accepte exerciţiul deschiderii şi al comunicării cu psihologul şi între ei); (d) o bună parte din cazuri ajung la un nivel incredibil de distrugere reciprocă, resentimente şi ură: în asemenea cazuri, nu are rost „salvarea”.

Dar, dincolo, de asta, mă întorc la ideea centrală a pasajelor de mai sus: externalizarea sursei salvării presupune aşteptarea perpetuă a Lui/Ei, ca agenţi ai vindecării. Dar ce este de făcut în cazul în care „aparentul  El” nu poate  trece dincolo de un prag în evoluţie? Sau în cea în care „aparenta Ea” refuză să se schimbe?…

(Aici, un instrument de music therapy, în care se sugerează o „vindecare împreună” a unui El şi a unei Ea):

Anunțuri