Am descoperit cu întârziere, între secvenţele irelevante  de la televizor din aceste zile, vioara fermecată a lui Edvin Marton. Muzica modernă (cea care continuă pe cea instrumentală clasică) merge în două direcţii clare. Prima este muzica contemporană „cultă”, moştenitoarea „de drept”,  care a renunţat la ritm, linie melodică şi orice regulă din muzica clasică:  nu este o tulpină viguroasă pentru viitor (aceeaşi observaţie se poate face şi despre sculptura modernă, cu „instalaţiile” care nu mai transmit de mult nici o senzaţie estetică şi nu au nici o legătură cu frumosul şi cu Creaţia divină). Nu pentru că aceste forme de artă ar fi renunţat la reguli, ci pentru că pun în centrul lor o fiinţă umană alienată, o vibraţie ruptă de tot ce este Dumnezeu, umanitate şi sensibilitate. Omul reprezentativ pentru „creaţiile” respective este profund bolnav, înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi, şi prin aceasta profund negativ – iar energia negativă nu are potenţial de reproducere pentru că neagă tot, chiar şi pe sine. A doua direcţie de dezvoltare pentru muzică este mai interesantă chiar dacă este „din flori”, „interdisciplinară” şi se dezvoltă prin hibridare. Artiştii din această categorie fac arheologie pentru o anumită categorie de public, pentru care viaţa cotidiană este prea secularizată ca să mai poată rezona cu muzica clasică: ei redescoperă creaţii vechi şi le îmbracă în haine noi, moderne. Experimentul (căci experiment este) are o serie de reuşite, însă unele inovaţii din cadrul curentului sunt puţin exagerate, (la fel ca în orice explorare). Iată ce rezultă din prelucrarea unui fragment de operă:

 

Anunțuri