S-a vorbit destul de mult, în anii trecuţi, despre complexul inferiorităţii. Însă despre complexul superiorităţii, mai puţin – nu numai că acest complex este mai greu de detectat (se confundă uşor cu o trăsătură pozitivă, respectul de sine) dar ţesătura frământată a vremurilor noastre favorizează manifestarea tupeului, care este forma sa extremă. Complexul superiorităţii se bazează pe nevoia de recunoaştere a unor însuşiri din interior (deşi nuanţele şi obiectivitatea acelor însuşiri sunt discutabile), pe când extrema sa, tupeul,  se bazează  pe mimarea lor. Nu mai departe decât în viaţa profesională, putem vedea o serie de „consultanţi” consacraţi, care sunt departe de a lucra  ireproşabil, şi îşi deghizează superficialitatea sub  fel de fel de măşti. În realitate, ceea ce le lipseşte este o formare sănătoasă, pe care nu mai au timp să o recapete…

Dar aceasta este doar una dintre direcţiile posibile de reflecţie. O altă direcţie este îmbinarea (curioasă) între complexul superiorităţii şi stima de sine scăzută. Nimic nu este prea bun pentru mine se poate combina cu sunt slab şi nu merit nimic….ceea ce duce, mai departe, la o atitudine pasivă: aşteptarea legată de un partener ideal/ o poziţie profesională mult dorită /o relaţie de vis sau pe scurt, a unei soluţii din afară, în timp ce eforturile proprii sunt minime sau nu există…de prisos să spunem care va fi rezultatul acestei atitudini :). În viaţa unui om se materializează doar ce este capabil să manifeste prin el însuşi, fără ajutorul altcuiva.

Anunțuri