Vorbind despre learning organizations cu studenţii de la masterul în limba engleză, am ajuns, vrând-nevrând, şi la ideea de viziune personală. Am spus  „vrând-nevrând” pentru că, în şcoala şi educaţia românească, aceste idei (care circulă de multă vreme în Statele Unite) sunt încă exotice. Nu numai studenţii, ci şi alţii mai mari ca vârstă (absolvenţi, profesori) nu şi-au pus problema de obiective personale pe termen mediu şi lung. Cu toţii se concentrează pe drum, la fel ca un şofer de cursă lungă care ar trebui să parcurgă o anumită rută. Hey, dar de ce eşti pe ruta asta? îl întrebi pe şoferul obosit încă de la începutul drumului, dar perseverent în urmărirea regulilor şi indicatoarelor. Pentru că trebuie să ajung la staţia următoare, îţi răspunde prompt.  Dar de ce trebuie să treci prin staţia următoare? Unde vrei să ajungi? De unde ştii că drumul spre final trece neapărat prin staţia următoare? Odată puse, aceste întrebări rămân fără răspuns sau primesc răspunsuri convenţionale (pentru că aşa au făcut alţii, pentru că aşa am citit în cărţi)… Însă concentrarea pe un anumit drum poate să ducă într-o cu totul altă direcţie (după cum demonstrează traseul absolvenţilor noştri,  atât de eterogen…). Mentalitatea drumului se naşte din nevoia de a controla, de a genera repere pentru confortul psihic. Însă realitatea este că ţintele de anvergură nu au fost niciodată atinse în acest mod. Odată formată, viziunea personală generează singură drumul, fără să dispară în rutină şi cadru prestabilit. Mai este mult de lucru la acest capitol…

Anunțuri