Dintre toate curiozitățile arhitectonice din Washington DC, mi-a atras atenția una mai modestă, care nu făcea parte dintre atracțiile turistice și nu era menționată pentru amatorii de senzații tari. Totuși, senzația era puternică (și zilnică, pentru cei care locuiau în zonă :)). M-am întrebat ce minte a putut să proiecteze, pentru o intrare într-o stație de metrou, o coborâre pe scara rulantă cu înclinație de 80% și pe o diferență de nivel de cel puțin șapte etaje?…Am observat, în timpul petrecut în DC, apetitul american de a proiecta totul at large, precum și stilul lor de eliminare implicită a celor fragili sau vulnerabili: scara era o traducere brutală a acestor trăsături culturale în viața cotidiană. Vizitatorii care treceau pe acolo amuțeau de rău de înălțime, agățați de o balustradă fragilă care le garanta prea puțin echilibrul. Răul de înălțime se întețea la vederea obișnuiților stației, care alergau pe trepte în jos pentru a câștiga timp, fără grija vreunui accident iminent (deși trebuie să fi fost și victime, în timp). Pentru turiști, senzația de coborâre într-un puț de mină arhaic, lipsit de mijloace de protecție, era probabil cea mai frecventă. Pentru mine, intra în funcțiune o metaforă: așa trebuie să fi fost starea de spirit a emigranților români, când au realizat că au lăsat atât de multe în urmă în România și nu au găsit mai nimic peste ocean…

Anunțuri