S-a vorbit şi se vorbeşte des în spaţiul public despre parteneriate. Însă, în democraţia noastră din ce în ce mai wild, cuvântul a căpătat un sens cel mult simbolic. Sub aparentul parteneriat s-a ascuns adesea un individualism feroce, disperarea celor care nu au „zestrea” profesională necesară şi caută să câştige de undeva – pentru că întregul este mai mare decât suma părţilor. Şi tot sub deviza parteneriatului, termen de lemn gol de conţinut în cazul unor proiecte, s-a mai ascuns lenea, temporizarea şi incompetenţa (munceşte unul, câştigăm toţi). În fine, parteneriatul a mai fost eticheta elegantă a exploatării, prin diferenţa de statut şi acces la resurse (eşti mic, mai stai la coadă să obţii avantaje). Ca să nu menţinăm şi termenul învecinat, spiritul de echipă – şi el, de multe ori doar o draperie pentru modul de acţiune tipic românesc, cel de gaşcă…

Dar, în sfârşit, a sosit timpul pentru parteneriatele adevărate. De ce tocmai acum? Pentru că este acţiunea cea mai înţeleaptă care se poate iniţia în vreme de incertitudine şi criză. Banii, avantajele materiale şi statutul social se pot prăbuşi dintr-odată, dar oamenii şi mai ales reţelele rămân. Parteneriatul real presupune o „punere în comun a aptitudinilor, competenţelor şi resurselor” realizată cu scop şi condiţii transparente, şi poate fi salvator într-o criză socială (acută sau cronică). Mai rămân de evitat doar câteva „mici” probleme precum superficialitatea, tupeul, minciuna şi impostura, capcane care pândesc la tot pasul pe căutătorul de relaţii de afaceri durabile. Dar, cine a dat peste ele de mai multe ori în jungla românească ajunge să le simtă de la distanţă…

Anunțuri