În spaţiul social, eclipsele simbolice se petrec mai lent decât în spaţiul astronomic. Dar mecanismul este acelaşi: Soarele, astrul zilei şi dătătorul de viaţă, este obturat de un astru mic, al nopţii – important şi el, „polar” ca energie faţă de Soare – şi astfel, cele două energii, în loc să se completeze, se concurează. Şi nu oricum! Pe perioada eclipsei, câştigă „concurentul” mai mic – şi care de altfel nu are lumină proprie în viaţa de toate zilele, ci luminează tot datorită Soarelui :). Însă, pe perioada eclipsei, actorul-umbră devine o vedetă. Şi ce a mai spus Luna? Ce a mai făcut Luna? Oare ce gândeşte Luna? Ce intenţii are? Ce aliaţi are şi ce pioni va muta în continuare? Întunericul şi misterul produc fascinaţie şi atrag privirile. Se vorbeşte enorm despre umbră şi puterea ei, şi prin aceasta se sporeşte puterea eclipsei. În sufletul lor, toţi actorii şi spectatorii poveştii caută lumina Soarelui (inclusiv Luna :)) dar totuşi, prin complicitatea inconştientă a tuturor, forţa colosală a vieţii rămâne îngropată şi blocată. Nu pentru totdeauna – doar până când trece eclipsa…

Cam asta este, pe scurt, starea spaţiului public românesc la ora actuală. O eclipsă de primitivism întunecă cerul social şi a ajuns la faza maximă. Elitele, pe care nu le-a văzut nimeni de 70 de ani încoace şi cărora li se simte amarnic lipsa (au fost căutate ba în trecut, ba în direcţii false…) există, dar sunt disparate şi complet ascunse. Pentru că nu este o eclipsă inelară, ci una totală…nu se mai vede nici un profesionist pe scena publică. Şi cine ar sta acolo, într-un spectacol din ce în ce mai prost regizat, în care se mimează totul?

Vestea bună este că nici o eclipsă nu este fără sfârşit. Şi, chiar dacă timpul este uneori mult prea răbdător cu eclipsele sociale (iar a noastră durează cam demult) vine o vreme când străluceşte Soarele. Cine vrea să ajungă acolo, să se înarmeze cu răbdare şi cu credinţă. Şi cu curaj…


Anunțuri