(Titlul este ironic, legat de întrebarea pe care am auzit-o, în treacăt, la Antena 3. Nu mi se pare important ce crede Tony Blair despre România, ci ce crede România despre ea însăși. Cum în clipa de față o mare parte dintre români atribuie țării lor numai etichete negative, consideră că străinii pot să-i hotărască soarta, și așteaptă ca salvarea să vină de oriunde numai dinăuntru nu, nu se poate întâmpla nimic bun. Viitorul României se va schimba doar atunci când va ieși din această buclă a istoriei.)

Dar să revenim la întrebarea crucială pusă de A3. Tony Blair vine dintr-o țară specială a UE, o țară a democrației friendly. El însuși reprezintă un produs perfect al acestei variante engleze a democrației, în care modestia și spiritul popular se îmbină cu ambiția și calculul politic (combinație exotică pentru români, la care de obicei ambiția este doar un condiment pentru orgoliu). Este de remarcat diplomația cu care a ocolit criticile la adresa situației din România și le-a convertit într-un părintesc mângâiat pe cap , oferind scuze: au fost patru ani grei, românii sunt niște parteneri buni, este o democrație tânără etc. Scuzele vin dintr-un motiv clar, deși nespus: UE are nevoie de toți actorii valizi, pentru a câștiga statut în fața coloșilor (mai ales a Chinei). De altfel, întregul discurs de aseară a fost și o lecție de PR inegalabilă, a unui actor politic care știe să-și joace rolul public cu o naturalețe perfectă.

Și așa ajungem la elementul cu adevărat important. Conferința și cartea lui Tony Blair ar fi trebuit privite ca o lecție în planul comunicării și al responsabilității. Dar, pe figurile din sală se citea suficiența și cel mult apetitul de a urmări spectacolul.  Actorii publici de la noi nu au înțeles că status quo-ul și aproximațiile atât de dragi formelor fără fond românești nu vor mai funcționa pe viitor. Viitorul este al oamenilor receptivi, pentru care viața este învățare continuă. Cartea lui Tony Blair o demonstrează (am citit cam un sfert aseară):

„În 1996, am anunțat că cele trei priorități ale guvernării vor fi „educația, educația și iar educația”(…)  pentru un stat care să permită valorificarea potențialului, nu care să controleze viețile oamenilor ” (p.136).

Ce să mai spunem, în democrația infantilă în care ne aflăm? Eu mi-aș dori măcar să aud un prim ministru al României afirmând acest principiu. Cu toate că, așa cum spunea oaspetele englez aseară, “nu este atât de important ce măsuri decideți să aplicați, este mai important cum”.

Anunțuri