Citesc, în memoriile târzii ale Reginei Maria a României, un fragment care a fost scris acum 94 de ani, imediat după Marea Unire, dar ar  fi putut fi scris  în zilele noastre (cu câteva schimbări minore). Fragmentele din trecut dar  „actuale” din istoria noastră  pun orice spirit reflexiv pe gânduri. Translatînd ideea evoluției spirituale de la individ la popor, ar fi logic ca nu numai sufletul individual, ci și sufletul colectiv să evolueze; însă sufletele unor popoare evoluează atât de încet, încât nici măcar secolul nu este un interval relevant pentru măsurare.

 „Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bâjbâiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți fiind de atâta eroism, toți erau gata să își critice vecinul, să descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfâșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune. Regele și cu mine sufeream mult din cauza dezbinării poporului și a inabilității sale de a se uni; asta făcea să pară totul de mii de ori mai descurajant. (…)

Nu trebuia uitat, de asemenea, că traversam o perioadă de schimbări sociale acute: noi valori peste tot, măsuri noi, dorințe noi și speranțe noi, și toate acestea pe fundalul unei lumi obosite de patru ani de carnagiu, care golise Europa de reprezentanții ei cei mai valoroși, lăsând în urmă o generație neexperimentată, eliberată de vechile tradiții, doritoare de nou, așteptând un mesaj miraculos, o schimbare deosebită care să deschidă ușa către un viitor diferit și bineînțeles mai bun.” (Diana Mandache, Capitole târzii din viața mea – Memorii redescoperite, ALLFA, București, 2011, p. 15)

PS. În imaginarul colectiv din prezent al românilor, salvarea  vine tot din afară. Inclusiv credința, despre care se vorbește atât de des în ultima vreme în spațiul public, se raportează la un Dumnezeu îndepărtat și transcendent, nu la un Dumnezeu prezent și  imanent. Mă întreb când vor crește suficient – toți cei care „așteaptă” – ca să înțeleagă că salvarea vine numai din interior (fie că vorbim de interiorul țării, fie că vorbim de interiorul individului)…

Anunțuri