Am urmărit, printre valurile încinse ale verii, reflectarea Olimpiadei de la Londra în conștiința publică românească. Încep cu partea vizibilă (pe care am început să o ignor cu intenție :)): deși climatul canalelor media românești este atât de alterat de partizanat, indecență și incultură,  comentariile performanțelor sportive de la Londra au avut un ton diferit de cel cinic-agresiv uzual. Probabil, vibrația evenimentelor de la Londra  este atât de opusă  față de noroiul simbolic de pe scena publică românească, încât se activează niște resorturi aproape invizibile în ultima vreme – cele umane… resorturi care au fost parțial imunizate de talibanizarea mediatică recentă, dar și sensibilizate de tsunami-ul emoțional care, cu diferențe de intensitate, a măturat spațiul public în cursul anului curent. Într-adevăr, sportivii descind dintr-o lume a poveștilor și eroilor care a fost trivializată în comunicarea politică, erodând, preț de două decenii, terenul de dezvoltare al unui proiect real de națiune.

Contrastul între sportivi ca simboluri și ipostazele caricaturale al actorilor instituționali este accentuat de amenințările internaționale și de îngustarea resurselor. De remarcat că, deși mai puține, performanțele sportivilor sunt mai prețuite decât cele de la Olimpiadele precedente: să ne amintim cum dominația gimnastelor din alți ani era primită în liniște, ca și cum ar fi fost firească. Acum, deși mai greu obținute și mai puține, medaliile atârnă mai greu: se fac comparații, pe drept cuvânt, între resursele și investiția altor țări în sport, pentru a înțelege mărimea reală a performanței sportivilor români.

 Pe de altă parte, se poate face o paralelă între evoluția unor sporturi și evoluția psihologiei colective românești. La această Olimpiadă a scăzut canotajul, un sport de echipă și de „cursă lungă” (în care echipajele româncelor excelau, traducând de altfel, metaforic, viața de soții și de mame) iar atletismul aproape că nu mai există. Au urcat în schimb sporturi “masculine” de precizie (precum scrima și tirul) de strategie și inteligență (judo) sau de efort și concentrare (halterele). Aceasta poate fi expresia creșterii individualismului și masculinizării societății românești, în sensul occidentalizării (stadiu societal obligatoriu, se pare). S-a menținut, însă, gimnastica, reamintindu-ne, prin plasarea pe podium între coloși, că tenacitatea, dăruirea și încrederea pot să invingă orice.

Mai remarc că eficiența sportului românesc a fost regizată de „creatorii” din spatele sportivilor, de antrenorii care, mulți dintre ei foști campioni, au știut, în sărăcia din ce în ce mai mare (și nu doar materială, ci și spirituală) să descopere și să dezvolte talentul și măiestria care au strălucit zilele acestea.

În final, o Olimpiadă  este un exercițiu de creație: nu ar trebui privită  ca un  spațiu exclusiv care circumscrie „neobișnuitul”, ci ca o luptă de a descoperi extraordinarul din om (din fiecare om). De aceea, Olimpiada (de la Londra sau de oriunde) ar trebui să fie un exemplu și un impuls. Fiecare om are Olimpiada proprie, care se desfășoară pe scena vieții. Fiecare poate găsi (dacă îl caută, firește) un antrenor care să facă extraordinarul să se manifeste – iar câțiva, mai puțini și mai înțelepți, pot deveni antrenori. În fiecare român (da, precizez: român, pentru că Dumnezeu le-a dat mai mult talent decât altora) este ascuns un talent și un potențial campion. Depinde, însă, de alegerile pe care fiecare le face în viață. Când aceste alegeri vor fi fin ce în ce mai multe și vor atinge o masă critică, atunci vom putea vorbi despre Schimbarea la Față a României.

Anunțuri