(Această serie de articole a fost scrisă în octombrie 2011, la întoarcerea din „experiența americană”. Le postez acum, pentru că exprimă o versiune a realității nord-americane despre care se vorbește mai puțin.)

Orice realitate, văzută de aproape, oferă o imagine diferită de cea care se proiecta la distanță. În cazul Americii de Nord, iluzia optică a europenilor este pe măsura celor zece mii de kilometri care despart cele două continente. Iar iluzia este întețită de volumul imens de comunicare la nivel global, care urmărește să întărească American Dream – magnetul care timp de secole a hrănit continentul cu resurse umane din specia ”luptătorilor” și ”a cuceritorilor”, dar mai ales a ”căutătorilor de șanse” (matrița  din care s-a construit cultura americană, prin culegerea unor tipuri umane similare din națiuni diverse). American Dream este unul din lianții care, alături de alte elemente culturale privite ca superficiale de popoarele cu tradiție, ține legat, deocamdată, amalgamul multietnic american.

O corecție a iluziilor de departe prin realitatea de aproape arată incongruențele visului american. ”Din avion” se receptează mai ales insistența cu care joacă Statele Unite rolul de megaactor pe scena geopolitică, în timp ce scena sa interioară este din ce în ce mai fragilă și zguduită de rănile ascunse ale violenței, alienării și dependențelor, care au căpătat amploare… Toată filmografia, muzica și show-biz-ul, exportul consumerismului (export de succes, care a poluat cultura mondială în ultimii ani) au doar scopul de a condimenta și întreține imaginea de superputere a Statelor Unite la nivel global. Dar, odată  în capitala lumii, Washington DC, trecerea de la American Dream la American Beauty este brutală: nu numai că temperatura indică o criză socială apropiată, dar oamenii au încetat să creadă în rețeta americană. Traseul studii+carieră+competiție+performanță= confort material (dar nu din cel european, din cel american, la puterea a doua :)) nu mai este predictibil.

În tabăra partizanilor visului american (încă destul de consistentă), naivitatea cu care mulți aderă încă la iluzia (internă, de această dată) a superputerii culturale este impresionantă. America este locul ideal unde este bine să trăiești, îmi spune, în avion, un american trecut de vârsta pensiei. După ce îi prezint, fără resentimente dar și fără menajamente, duritățile cu care se confruntă un străin în Washington DC (cu excepția turiștilor, pentru care opțiunile sunt bogate), recunoaște că nu sunt normale (…).

Am urmărit, la Washington, unul din discursurile lui Hillary Clinton, în care repeta reproșurile care se aduc de obicei administrației Obama, dar exploatându-le în final, printr-o întorsătură comunicațională, drept pretexte pentru reafirmarea valorilor americane. Căci, nu-i așa, nu e America campioana democrației (și a comunicării), și nu trebuie ea să învețe pe celelalte națiuni să își câștige și să își apere libertatea?!… (afurisită libertate, gândește ascultătorul avizat – una care îți dă voie să faci orice). (Și mai ales, caraghioasă prin presupunerea greșită care stă la baza intervențiilor ”generoase” ale Statelor Unite în alte țări – în special în țările orientale – aceea că popoarele respective și-ar dori o ”eliberare” de tip american, o democrație de tip occidental care nu li s-ar potrivi și pe care nu ar putea să o mențină.)

Anunțuri