Tot întrebându-mă de ce iubesc unii români America, m-am convins că ceea ce iubesc ei de fapt este imaginea lor în America. Dintre cei care m-au ”dezinformat” involuntar, o prietenă studiase un an la o universitate americană de prestigiu și mi-a descris perioada ca pe una de ”independență” și de confort psihologic, în care era protejată și avea toate facilitățile ca bursier la master; un prieten fusese într-o funcție oficială și în centrul atenției unei comunități românești din care unii membri erau oameni de top; iar cel de-al treilea considera că ”a fi în America”, indiferent în ce poziție, înseamnă a fi de partea celor care ”fac legea în lume”…deci ceea ce apreciază oamenii la o țară este propria lor ipostază în acea țară, relația cu ei înșiși în postura de bursier/diplomat/businessman ș.a.

Nici una din observațiile făcute ”la rece” pe mediul social nu ar face pe cineva să se îndrăgostească de America…

– Distanța socială este mult mai mare decât în România și chiar în Europa. Ies în evidență legăturile sociale rarefiate și greutatea cu care se stabilește o relație cu sens, în spatele replicilor de o goliciune exasperantă (acel convențional how are you today?, la care nici nu contează răspunsul); ca un corolar, multitudinea clișeelor verbale care amprentează chiar și relațiile apropiate și le fac să pară reproduse ”la indigo”, iar comunicarea să pară un exercițiu autoimpus;

–  Alienarea. O prietenă, cu ani mulți de practică în psihanaliză, mi-a spus, când îi povesteam despre experiența mea, că americanii nu sunt deloc ”mai evoluați” decât românii, au doar o lipsă de contact mai mare (contactul afectiv cu propriul eu și cu realitatea socială din jur); 

    – Mozaicul etnic, care face ca multe orașe americane să arate ca un Turn Babel. Pluralitatea limbilor, comunităților și identităților culturale pot fi foarte obositoare pentru vizitatorul care vine dintr-o cultură uniformă din punct de vedere etnic și religios (cum este România) și pot spori sentimentul vizitatorului ”pierdut” într-o cultură cu care nu are nimic în comun;

– Infrastructura la scară mare și delocalizarea. Totul este pe o scară mult mai mare decât în Europa: natura (copacii au o altă statură, și până și insectele sunt de 3-4 ori mai mari), oamenii (față de care europenii par scunzi și fragili…), distanțele în și între orașe, autostrăzile, parcurile, clădirile…. Americanul modern este moștenitorul de drept al cow-boy-ului: o parte însemnată din viața lui se petrece în mașină/pe calul modern, care îl poartă prin preeria modernizată, de la casă (o casă ultradotată și spațioasă dar îndepărtată de zonele sociale dense) la un job ultrasolicitant și apoi la diverse destinații (hipermarketuri, școli, centre sportive, restaurante etc.). Casa este mai mult un adăpost funcțional decât un cuib sau o locuință de familie.

–            Uniformitatea profesională și a stilului de viață. Cine trece la ora prânzului (ora pauzei de masă) prin centrul Capitalei americane este suprins de multitudinea de clone care circulă pe străzi în toate sensurile. Oameni grăbiți, îmbrăcați stil office, cu cutii cu mâncare în mînă, au aceeași expresie și același vocabular. Un tras cu urechea la discuțiile de la mesele de fast-food înregistrează aceleași dialoguri: termenii ”oportunitate”, ”realizare”, ”carieră”, ”succes” revin obsedant în conversații. Oamenii par pasageri atât prin oraș cât și în relațiile profesionale. Totul e superficial și de unică folosință, precum cutiile pe care le poartă în mână…

–            Uniformitatea socială. Percepția vizitatorului este că nu există decât două ”stări” sociale în Washington DC: starea de prosperitate (job stabil+casă+familie+mașini+copii+etc.) și starea de looser (semi-angajat temporar cu situație neclară pe toate planurile) – iar dihotomia are loc din cauza costurilor ridicate ale vieții curente (situație specială în cazul capitalei, îmi semnalează câteva voci);

–            Legătura fragilă între membrii familiilor americane. Americanul are ”viața lui” încă din copilărie, de când se înrolează într-un sistem educațional, începând cu grădinițele/școlile primare. Acestea, cu un orar care în România ar părea exagerat (8-10 ore) fac să se producă decuplarea copilului de părinți, astfel încât membrii familiei ajung să nu se cunoască foarte bine. Este individualismul american, care are avantaje dar are și costuri (unul din ele fiind lipsa de control a familiei asupra adolescenților). Așadar, clișeele din filmele americane (mesele de Thanksgiving, secvența de Crăciun în care membrii familiei împart daruri…) își explică sărăcia  prin uniformitatea interacțiunilor în interiorul familiei.

Anunțuri