La fel ca un concert simfonic, o viață are câteva teme dominante. „Actorul”  trebuie să învețe câteva „lecții” importante (ca exemple diverse, lecția pierderii și a singurătății, lecția depășirii dependenței sau a vindecării, lecția acumulării și gestionării resurselor) – lecții care, în funcție de stadiul învățării lor, revin în contexte diferite și cu „actori” diferiți. Dar, pe lângă temele generale care străbat existența ca un fir roșu, există și perioade din viață (pot fi de ordinul anilor) care au sunet și culoare distincte. Sunt perioade în care au ieșit în evidență atitudini sau întâmplări recurente, au fost populate cu oameni care, deși diferiți, au jucat roluri asemănătoare, și cu provocări de viață care au primit răspunsuri (identice sau diferite în timp, la fel ca soluțiile pentru o problemă de matematică). Dar la un moment dat, bucla temporală se închide. Tipul de provocări care apar, „examenele” și răspunsurile cerute din partea actorului se schimbă. Peisajul emoțional și culoarea de fundal se schimbă, iar oamenii care au jucat anumite roluri fie dispar, fie li se schimbă comportamentul și „partitura”. Uneori, chiar decorul fizic și arhitectural în care s-au jucat anumite acte de viață se închide, dispare, se renovează sau se schimbă radical. Este ca și cum un regizor nevăzut ar dispune, cu un semn, schimbarea decorurilor, rolurilor și climatului de pe scenă, și ar trimite și mesageri neașteptați care să anunțe schimbarea. Bucla temporală se închide și face loc unei alte bucle, peste care se ridică o altă cortină. Cine știe pentru câți ani, și cu ce rost în viața actorului principal!

Dar pe lîngă bucle temporale, mai există și linii temporale. Aceasta, pentru  că partitura depinde direct nu doar de răspunsurile (mai ales interioare) pe care le dă actorul principal (și în felul acesta, perioadele în care se învață unele lecții de viață se lungesc sau se scurtează, în funcție de receptivitatea personajului principal), ci și de alegerile pe care le face. Anumite linii temporale există doar ca potențial, iar sufletul alege (dar nu într-un mod explicit și conștient) să aibă sau nu o anumită experiență, pe care și-o prevăzuse în agenda cu care a venit pe lume. Ce se întâmplă atunci când agenda sufletului este neglijată, negată sau amânată cu anii sau chiar cu zecile de ani? Atunci, mai ales, când misiunea centrală din această agendă nu este realizată? La această întrebare, numai cei care simt o presiune în piept pot să răspundă. Pentru aceștia, există puține alternative în plan subtil – și nici una plăcută.

Dar totuși, cum își poate da cineva seama dacă se află pe drumul cel bun? Vorbind tot în limbaj simfonic, trebuie să asculte diapazonul… dacă dilemele dureroase dintr-un sector al vieții încep să slăbească, dacă probleme irezolvabile încep să primească soluții miraculoase, sau dacă trasee multă vreme închise încep să curgă fără să ceară nici o zbatere, atunci…drumul este bun.

(Într-una din diminețile însorite ale acestei toamne, „security guard-ul” de la poarta universității noastre a făcut un gest simpatic care m-a  binedispus întreaga zi: deși mă pregăteam să mă strecor pe lângă barieră, ca de obicei, a ridicat-o larg, cu un gest teatral.)

 

Anunțuri