România este o ţară mult mai bogată decât pare. Bogăţia ei se desfăşoară pe mai multe paliere (chiar şi pe cel material, deşi prima aparenţă spune altceva) dar cel mai bogat mobilat este cel al ideilor. Suntem, probabil, ţara cu cea mai mare efervescenţă de idei pe metru pătrat. Nu am auzit nici o discuţie, formală sau informală, în care oamenii să nu aibă o opinie despre un sistem sau o problemă oarecare (socială sau din viaţa personală) şi să nu aibă şi o soluţie. Iar această inflaţie de idei care curge ca un veritabil râu mioritic (fără nici o consecinţă în plan real), are o serie de consecinţe la nivel funcţional:

  • Lipsa de disponibilitate pentru dialog. Românul, când are o idee, nu are nevoie să audă şi sfatul altora. Ştie „prea bine” ce are de făcut.
  • Lipsa de interes pentru documentare şi cercetare. Oricum ştie ce trebuie făcut, aşa că de ce să mai caute?…
  • Există şi o consecinţă bună a situaţiei, un potenţial foarte mare pentru participarea publică. Dar, din păcate, este dublat de o distanţă foarte mare de autoritate (în termenii lui Hofstede) care este întreţinută de ambele părţi…

În continuare, deşi deja am arătat câteva motive pentru care nu se  aplică la noi modelul capitalismului occidental (pentru că managerul cu adevărat bun nu este cel care are idei, ci cel care ştie să le concretizeze şi se bazează pe cunoaşterea de echipă cât mai mult posibil) trec la un alt aspect. Implementarea ideilor (nu spun a proiectelor, pentru că aş tăia cea mai grea parte din segmentul ocupaţional) a devenit o ocupaţie distinctă şi ar putea fi o meserie de sine stătătoare.

Antreprenorii şi investitorii vânează, de obicei, implementatori. Aceştia nu sunt nişte executanţi, şi nici doar nişte oameni şcoliţi în managementul de proiect (cu toate că au nevoie de cunoştinţe de bază în aşa ceva) – sunt, aşa cum le spune şi numele, oameni care coboară o idee dintr-un plan abstract şi o fac să se materializeze, să se prindă în realitate. De obicei, concretizarea ideii depinde foarte mult de tabloul din mintea implementatorului. Cu alte cuvinte, acesta din urmă procedează la fel ca un artist plastic (şi la fel ca orice creator) desenând la început un crochiu, apoi îngroşând conturul, şi punând culoarea de-abia la sfârşit.

Dar, lăsând metafora deoparte, precum şi multele calităţi de care are nevoie un implementator (abilităţi operaţionale, flexibilitate, simţ practic dar şi viziune şi strategie) probabil că, de multe ori, ideile lui originale sunt mai bune decât ideea (adesea neclară sau şchioapă) pe care o implementează. Aşadar, cea mai nimerită urare pe care putem să o facem implementatorilor este să abandoneze ideile altora şi să devină selfemployed.

Anunțuri